Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus s-a născut pe 15 decembrie 37, în Antium, un orășel aflat în zona Romei, pe malul mării, fiind fiul lui Gnaeus Dimitius Ahenobarbus, membru al unei familii influente, și al Iuliei Agrippina (cunoscută și ca Agrippina cea tânără), fiica lui Germanicus și sora mai mică a împăratului Caligula. Tatăl lui Nero a murit când el avea doar trei ani, iar mama a fost exilată de fratele ei pe insulele Ponziane. În anul 41, împăratul Claudius, care ajunsese pe tronul imperiului, a rechemat-o pe Agrippina la Roma și cei doi s-au căsătorit în anul 49, Doi ani mai târziu, tânărul Nero a fost adoptat și numit moștenitor al tronului, iar în 53, s-a căsătorit cu fiica lui Claudius, Octavia. După moartea tatălui său vitreg, în anul 54, Nero, care avea doar 16 ani la acel moment, a devenit împăratul Romei.
Bărbatul a oferit o donație uriașă gărzii pretoriene și a ținut un discurs impresionant în fața Senatului, prin care promitea întoarcerea la principiile lui Augustus, conform cărora senatorii vor avea deplină libertate în exprimarea opiniilor. Discursurile tânărului au fost scrise de Seneca, filosoful care se întorsese din exilul său din Corsica, unde fusese trimis pentru un presupus adulter cu Iulia Livilla, nepoata lui Claudius, pentru a se ocupa de educația lui Nero.
O succesiune de evenimente marchează începutul domniei lui Nero. În anul 55, fratele său vitreg, Britannicus, a fost otrăvit în timpul unei cine, iar mama, Agrippina, care îi fusese regentă și din al cărei ordin fuseseră uciși mulți dintre adversarii săi, a fost alungată de la palat.
Această decizie a părut surprinzătoare, pentru că femeia își exercitase o puternică influență asupra adolescentului Nero, dar patru ani mai târziu chiar fiul ei a fost cel care a poruncit să fie ucisă.
Reputația tânărului împărat a avut mult de suferit în această perioadă pentru că avea obiceiul de a umbla seara prin oraș, din cârciumă în cârciumă, însoțit de prietenii săi, jefuia oamenii în plină stradă, ataca femeile și fura din magazine și de pe tarabe.
Nero a devenit pasionat de muzică, interpretându-și propriile compoziții, l-a angajat ca profesor pe Terpnus, cel mai mare cântăreț de liră și organiza concerte private pentru prieteni, avînd obiceiul de a se costuma ca un actor de tragedie pentru a susține recitaluri în fața plebei.
În 58, Nero s-a îndrăgostit de frumoasa Poppaea Sabina, care era căsătorită cu unul dintre prietenii lui apropiați, Otho Marcus. Bărbatul a fost numit guvernator al Lusitaniei, lăsând-o astfel liberă pe Poppaea, care a ajuns în patul împăratului. După ce a divorțat de sora sa vitregă, Octavia, pe care a trimis-o în exil în Pandateria pentru un presupus adulter și în cele din urmă a poruncit să fie ucisă, Nero s-a căsătorit cu noua favorită. În mod demonstrativ, capul nevinovatei Octavia a fost adus la Roma pentru ca Poppaea să să primească întreaga satisfacție a statutului său. În anul 63, femeia i-a dăruit lui Nero o fiică, dar cea mică a murit după doar patru luni. Doi ani mai târziu, într-un acces de furie, Nero și-a omorât în bătaie soția, care era din nou însărcinată, și s-a recăsătorit cu Statilia Messalina, dar, apoi, a început o relație amoroasă cu Sporus, un tânăr castrat care semăna izbitor de bine cu defuncta Poppaea.
În acest timp, banii imperiului erau pe sfârșite, iar Nero a mărit dările și a confiscat averile cetățenilor bogați ceea ce a creat, în mod previzibil, nemulțumirea aristocraților.
În anul 64, Roma a fost devastată de un mare incendiu care a izbucnit în apropiere de Circus Maximus, a distrus aproape complet 10 din cele 14 cartiere ale orașului, tot centrul Romei și o parte din reședința imperială de pe Colina Palatină.
Nero se afla în acel moment la Antium, în orașul său natal, dar s-a întors imediat la Roma, a ajutat cei aproape 200.000 de sinistrați, a transformat unele edificii publice în adăposturi și le-a oferit grâne ieftine oamenilor. Se spune că în toiul incendiului, care a durat șase zile și șase nopți, privea flăcările din turnul lui Mecenas și se bucura de frumusețea lor cântând „Arderea Troiei”, dar în scurt timp a fost acuzat că el ar fi ordonat incendierea Romei.
În acel moment, Nero a aruncat vina asupra creștinilor, ordonând pedepsirea lor și, în acest context, în următorii doi ani mulți au fost crucificați și arși de vii, printre victimele persecuției din anul 67 aflându-se și Sfinții Petru și Pavel.
În acea atmosferă terifiantă, un grup condus de Gaius Calpurnius Piso, format din mai mulți senatori susținuți de ofițeri din garda imperială, a plănuit să-l asasineze pe excentricul împărat în timpul Jocurilor de la Circus Maximus din aprilie 65. Complotul a fost descoperit și 19 dintre cei care îl puseseră la cale au fost uciși. Printre ei se afla și Seneca, filosoful fiind acuzat de complicitate la conspirația condusă de Piso și obligat să se sinucidă.
Nero a plecat într-o călătorie în Grecia, pentru a participa la Jocurile Olimpice, insistând ca festivitățile să fie organizate mai devreme. Împăratul a ieșit învingător la toate întrecerile, mituind arbitrii și competitorii, iar spectatorii nu au avut voie să-și părăsească locurile atâta timp cât el se afla pe scenă. Se spune că reprezentațiile durau ore în șir și s-a întâmplat ca femeile să nască în incinta teatrului, iar alții s-au prefăcuți morți ca să fie scoși afară.
La întoarcerea sa la Roma, în anul 67, relațiile dintre Nero și Senat s-au înrăutățit și, pentru că impusese impozite împovărătoare, era aproape să-și piardă susținerea provinciilor. În martie 68, a izbucnit revolta lui Iulius Vindex, guvernatorul Galiei Lugdunensins, care era sprijinit de Galba, guvernatorul Hispaniei Tarraconensis. Vindex a fost învins la Besancon în mai 68 și a fost declarat împărat Verginius Rufus, dar acesta din urmă a refuzat poziția ce i se propusese. Galba, care se afla în Spania, a fost numit împărat al Romei, iar pe 8 iunie Nero a fugit din oraș, fiind abandonat de însuși comandantul pretorian Nymfidius Sabinus.
Fostul împărat spera să găsească adăpost în provinciile orientale, dar garda pretoriană și cei mai apropiați servitori au refuzat să-l ajute. Nero a ieșit în stradă alături de iubitul său, Sporus, și s-a întâlnit cu Faon, unul dintre fidelii lui, care l-a sfătuit să se deghizeze și l-a condus la vila sa din afara orașului.
Împăratul s-a ascuns într-o cameră din spatele casei, un curier l-a informat că fusese declarat inamic public de Senat și că soldații veneau să îl aresteze și a decis să se sinucidă. L-a chemat pe Epafroditus, secretarul său personal, pentru a-l ajuta să se înjunghie în gât și se spune că ultimele sale cuvinte au fost: „Ah, ce artist piere odată cu mine!”.
Nero a murit pe 9 iunie 68, la doar 30 de ani, trupul său fiind depus în mormântul Domitiilor de pe Colina Pinciana, într-un sarcofag de porfir peste care a fost construit un altar de marmură.
