Nicu Covaci a început cu cântecele mexicane. După ce i-a văzut pe Shadows, a rămas electrizat, nu s-a lăsat până nu și-a procurat o chitară electrică. În 1961, era instructor de brigadă la Școala medie nr. 2 din Timișoara și membru în orchestră. În vremea aceea, alături de el, la baterie, era viitorul basist al primului “Phoenix” – Kamocsa Bella.
În anii 1962-1964, a început să se închege o formație, cu numele “Phoenix”, în repertoriul căreia se aflau multe reluări din “Beatles” și “Rolling Stones”. Băieții erau fascinați de aranjamentele vocale ale beatleșilor și de stilul stoneșilor. Aceasta a fost alfabetizarea, primii ani de școală “beat”. După o serie de acumulări, Phoenix a început să-și caute un stil propriu.
În 1964, pentru prima dată, au avut un club al lor – Clubul Facultății de mecanică din Timișoara, unde puteau repeta, unde se puteau verifica în fața publicului. În 1965, cu prilejul unui festival al I.A.T.C., au venit la București și au imprimat la radio prima piesă, “Știu că mă iubești și tu”.
În anii ’65-’67, au apărut “Canarul”, “Nebunul cu ochii închiși”, “Vremuri” (“Hei, tramvai!”), apoi primele prelucrări folclorice: “Dunăre, Dunăre”, “Bun e vinul ghiurghiuliu”.
Anul 1970 a fost pentru “Phoenix” un an plin de turnee și spectacole susținute în toate colțurile țării. În primăvara marilor inundații, mai precis în a treia zi a inundațiilor, grupul a susținut două concerte la Sala sporturilor din Timișoara, încasările fiind adunate în fondul sinistraților. A urmat o perioadă de frământări, în urma cărora Nicu Covaci (chitară solo) a ajuns la concluzia că membrii săi sunt “bătrâni” și a refăcut formația: Zoltán Kovács – chitară bas, Günter Rheininger (rămas din vechea formulă) – orgă, Cornel Liuba – baterie, Mircea Baniciu – solist voca, Laurențiu Butoi – flaut, oboi.
În această formulă (mai puțin Baniciu), grupul a fost prezent la al doilea festival pop organizat de “Club A” (mai 1971), unde aproape toți membrii formației au obținut premii individuale, pe instrumente. Nicu Covaci și-a reorganizat din nou trupa, în toamna aceluiași an, alături de el și de Baniciu apărând Josef Kappl – chitară bas (fost membru al grupului Clasic XX) și, ceva mai târziu, bucureșteanul Costin Petrescu (ex-Olympic 64).
Nicu Covaci a început să lucreze alături de Kappl zi și noapte, două săptămâni, la spectacolul “Cei ce ne-au dat nume”. Aceasta a fost, de fapt, marea cotitură, schimbarea fundamentală s Phoenix-ului, care și-a schimbat din nou stilul, devenind propriu și românesc. Folclorul arhaic românesc, plin de culoare, expresivitate și semnificații, trecut prin filtrul acumulărilor, a născut stilul autentic al lui Phoenix.
“Plecarea din țară a fost un șoc și asta a fost și intenția noastră să fie. Nouă ne mergea foarte bine în țară, aveam tot ce voiam, aveam relații, aveam bani, succes, dar nu se mai putea. Ne înconjurau din toate părțile, eram interziși, cântam ilegal. Nu mai acceptam să trăiesc în ilegalitate. Adică în țara mea, unde am succes sa nu am voie să cânt.
Din vest nu pot să spun decât că s-a cântat mult la început și succesul pe care l-am avut afară i-a convins pe băieți că fiecare ar putea să facă o chestie pe pielea lui. Și m-am trezit singur, mi-am făcut o nouă trupă, cu Many Neumann, deci în ’79. Many era noul violonist, în locul lui Krauser, cu un sârb, cu un american, cu un englez, o formație foarte eterogenă. Cu băieții care erau fanatici, credeau 100% în muzica care le-am propus-o. Se repetau 12 – 14 ore pe zi și asta aproape în fiecare zi, aproape jumătate de an. Zbârnâia trupa cum n-a zbârnâit Phoenixul niciodată, disciplinat, curat.
În instrumente s-au investit peste 100.000 de mărci. Al doilea violonist, Uri Haildberg, era milionar, mămica lui, pentru că repetam în casă la ea, a cumpărat pentru un milion de mărci o casă, pentru a avea unde repeta. Ne-am mutat cu sculele acolo și am continuat să repetăm. Există niște dimensiuni în vest pe care nici nu le bănuiam. Eu nu am mizat niciodată pe sume mari de bani, am avut destul ca să trăim bine, dar la asemenea mișcări nu m-am putut gândi niciodată.
Cu această formație s-a făcut vâlvă, ne-am făcut un nume, încât niște edituri și case de discuri ne-au propus înregistrări. Nu prea voiam de la bun început, mi se păreau încă necoapte faza și materialul, dar băieții au insistat, și am acceptat să facem acel disc, care s-a numit Transilvania Phoenix.
Între timp, apăruse primul fiu pierdut, Ovidiu. „Nicule, hai să cântăm“. L-am ales pe el, mai ales că bateristul de la ora aceea era unul de jazz și noi aveam nevoie de forță. Așa că am scos acel disc, care este o trecere de la anii ’70 la anii ’80. După care s-au mai schimbat oamenii. Nu puteam să mizez pe băieți, ei rămânând independenți, Many și-a făcut Farfarello, Ovidiu a intrat într-o formație de dans, Ioji cânta cu un mare solist vocal german, Hans Rudolf Kuntze, în formația de acompaniament, așa că tot singura am rămas. (…)
Aveam un concert pe data de 20 decembrie 1989. La televizor aveam imagini de la Timișoara, în Germania s-au dat toată ziua, la știri. Ne adunasem pentru repetiție, care nu s-a mai făcut. Priveam la televizor și plângeam ca proștii. Era o emoție nemaipomenită. Ne dădeam seama că se întâmplă ceva. Seara, când ne-am urcat pe scenă să cântăm, Ovidiu era umflat de plâns, iar eu de-abia îmi stăpâneam vocea. Am dedicat concertul Revoluției din Timișoara…”
*** Silviu Secrieru, “Legenda grupului Phoenix, povestită de Nicu Covaci”, Tineretul Liber, ianuarie 1995
Nicu Covaci s-a stins din viață în seara de 2 august 2024, după o grea suferință. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
