HomeVizionariiMedici și oameni de științăPios omagiu medicului Ion Jovin, fondatorul oncologiei românești

Pios omagiu medicului Ion Jovin, fondatorul oncologiei românești

DS TW

Doctorul Ion Jovin s-a născut pe 8 ianuarie 1899, în comuna Felnac din Banat. Părinții săi erau săraci, așa că tânărul și-a ajutat familia lucrând în perioada vacanțelor pentru a reuși să-și strângă singur bani pentru studii. A urmat liceul la Arad, iar în 1916 a intrat la Facultatea de Medicină din Budapesta, dar în 1917 și-a întrerupt studiile pentru că a fost încorporat în armata austro-ungară. Studentul Ion Jovin a urmat școala de ofițeri de artilerie, apoi a fost trimis pe frontul italian, la Piave, unde l-a întâlnit pentru prima dată pe Iuliu Maniu. Cei doi s-au revăzut în 1918 la Viena, apoi Jovin s-a înscris în Garda Națională din Arad și a participat la pregătirea Marii Adunări de la Alba Iulia, fiind delegat supleant al Societății studenților români „Petru Maior” din Budapesta.

Despre ziua de 1 Decembrie 1918, își amintea: „Am lăsat baltă studiile la Facultatea de medicină și am plecat la Arad. Era în 2 noiembrie. Mă văd străbătând străzile atât de cunoscute, dar care acum îmi apăreau reci, pustii, ale orașului în care nu demult terminasem liceul. Un tânăr înalt, cam deşirat, în uniformă de cadet artilerist, îndreptându-se hotărât spre strada Fabian. Aici, la nr. 6, în casa lui Ştefan Cicio-Pop, pe care îl cunoşteam, se afla sediul Consiliului Naţional Român Central. Cuprins de o firească emoţie, dar şi încrezător, am intrat în casa cunoscută. Preşedintele Consiliului Naţional Român Central s-a bucurat aflând că doresc să fiu înscris în Garda Naţională: „No, fătu-meu, bine că ai venit, ca mare nevoie aveam de tine”. Mi-a încredinţat, chiar atunci, centrala telefonică a Consiliului.

Căuta un om de încredere, pe care să se poată baza. Spre norocul meu s-a întâmplat să fiu tocmai eu acela Şi iată-mă instalat în casa lui Ştefan Cicio-Pop cu o misiune de mare importanţă: în ce consta centrala telefonică? Imaginaţi-vă o cămăruţă de 2 x 3 m, cu două ferestre, una spre stradă şi cealaltă spre curte. Pe un perete era fixat un aparat telefonic din lemn, cu manivelă. Astfel de aparate nu mai pot fi văzute astăzi decât în muzee. Aproape o lună de zile, până la plecarea spre Alba lulia, am rămas zi şi noapte lângă acest telefon, primind şi transmiţând comunicări cu caracter istoric. Dormeam pe apucate, într-un pat de campanie. Abia aţipeam şi mă trezea telefonul. Nu mă dezbrăcam niciodată. Toaleta mi-o făceam la cişmeaua din curte. O dată la două-trei zile treceam podul peste Mureş, până lângă cetatea Aradului, unde la tatăl meu găseam lenjerie de schimb şi puteam face o baie. Masa o luam în familia lui Ştefan Cicio-Pop Avea 5 copii, trei băieţi şi două fete, iar eu mă simţeam al şaselea. Eram de-al casei. Şi aveam o sarcină de mare răspundere. Recepţionam şi transmiteam mesaje în trei limbi: română, maghiară şi germană. Trebuia să transmit ordinele şi îndrumările Consiliului Naţional Român Central în întreaga Transilvanie, să primesc şi să înregistrez rapoarte şi informaţii din Budapesta şi Viena, într-un cuvânt, să asigur recepţionarea şi difuzarea comunicărilor necesare pregătirii Marii Adunări Naţionale de la Alba lulia. În acelaşi timp, primeam şi poşta adusă de curieri din oraşele şi satele mai mari de pe întreg cuprinsul Transilvaniei. Notam şi înregistram totul, cu meticulozitate.

— S-au păstrat aceste documente?

— Din câte știu, nu. Am făcut o imensă greșeală: scriam rapoartele într-un singur exemplar. Într-o noapte, mă trezește un telefon: „Aici, la Marghita, îi mare bai! Au spart castelul baronesei Kemény”. Într-o altă noapte, o veste foarte tristă: a fost omorit notarul Ionescu de la Hălmagiu.

Furia celor întorşi de pe front era de nestăvilit. Jandarmii fugiseră. Nu poate fi descrisă starea de anarhie din această perioadă. Dar sentimentul de mândrie naţională a dominat totul. Acest sentiment colosal a şters toate resentimentele pe care le putea produce un război şi i-a determinat pe oameni să se îmbrace sărbătoreşte şi să vină la Alba lulia înfrăţiţi sub aura sublimă, purificatoare, a aceluiaşi ideal.

Am trăit din plin febra acelor zile şi nopţi de mare tensiune Chiar eu am dus nota ultimativă (este vorba despre notă diplomatică prin care Consiliul Naţional Român Central din Transilvania cerea Consiliului Naţional Maghiar predarea administraţiei teritoriilor locuite de români) acasă la prefectul judeţului Arad, dr. Varjassy Lajos. Era după-amiază, între orele 5 şi 6. M-am dus singur, neînsoţit de nimeni. Nota era într-un plic galben, care-mi frigea degetele. O semnase Ştefan Cicio-Pop şi se încheia cu precizarea: „La aceasta aşteptăm răspunsul pînă în ziua de 12 noiembrie ac. orele 6 p.m.“. Adică în 48 de ore! A doua zi a venit răspunsul de la Budapesta: guvernul cerea o amânare. Au urmat, după cum se ştie, tratativele de la Arad din 13—14 noiembrie, între delegaţiile Consiliului Naţional Român şi Consiliul Naţional Maghiar din Budapesta. Eram acolo, într-un colţ al sălii de consiliu a prefecturii judeţului Arad, am fost martor la discuţiile aprinse, contradictorii, dintre cele două delegaţii. Dar ştiam că intervenţiile delegaţilor români sunt bine concertate şi deloc întâmplătoare. Asistasem şi la pregătirile prealabile, din culise, ale confruntării — fuseseră luate în calcul diversele situaţii care s-ar fi putut ivi — şi nu faceam decât să urmăresc desfăşurarea unei piese, în mare parte cunoscută dinainte. Delegaţia maghiară, condusă de Oszkár Jaszi, în încercarea ei disperată de a menţine integritatea teritorială a Ungariei, a propus crearea unor cantoane autonome în Transilvania, pe naţionalităţi. Replica noastră nu putea fi, însă, un simplu refuz, românii trebuiau să dovedească rafinament diplomatic, aşa că şi-au distribuit rolurile şi au vorbit cu calm — fără să răspundă atacurilor violente şi ameninţărilor de pe parcursul negocierilor — despre istoria şi năzuinţele legitime ale românilor din Transilvania, aducându-i la exasperare pe membrii delegaţiei maghiare. În cele din urmă, văzând că şi ultima încercare de a menţine Transilvania în frontierele Ungariei, prin acordarea unei largi autonomii, este respinsă, Oszkar Jaszi a întrebat: „În definitiv, ce vor românii?”

Iuliu Maniu, fruntaş al Partidului Naţional Român, i-a dat un răspuns simplu, care a căzut ca o lovitură de trăznet: „Separarea totală de Ungaria”. În tăcerea grea care s-a aşternut peste cei prezenţi n-a mai încăput nici un cuvîrrt. Doar din sala arhiplină — asistau la dezbateri şi mulţi nobili maghiari — s-a auzit un murmur prelung, de groază. Asta însemna moartea baronilor şi grofilor, pierderea moşiilor şi privilegiilor. Tratativele de la Arad se încheiau, astfel, fără nici un rezultat.

— Când şi cine anume a propus, ca loc de întâlnire al reprezentanţilor naţiunii române din Transilvania, Alba lulia?

— Nu ştiu cine a avut această idee genială. Cred că venea din istorie. S-a impus de la sine. Alba lulia nu era un oraş oarecare, ci un simbol. Ne amintea de cea dintâi unire politică a românilor sub Mihai Viteazul, de martiriul lui Horea, de întemniţarea lui Avram Iancu. Nu exista un loc mai potrivit, un loc care să aibă o rezonanţă atât de profundă în sufletele românilor, nerăbdători să se unească cu fraţii lor de peste munţi. Dar convocarea unei astfel de adunări implica şi unele riscuri. Ţin minte că Vasile Goldiş l-a întrebat, la un moment dat, cu îngrijorare, pe Ştefan Cicio-Pop: „Ce se va întâmpla dacă ungurii pun mâna pe armamentul greu al nemţilor, în retragere? Nu facem o mare greşeală adunând atâta popor la Alba lulia? Nu crezi că ducem oamenii la un măcel?

— Chiar dacă ar fi aşa, n-avem de ales, i-a răspuns Ştefan Cicio-Pop. Om muri cu toţii, la nevoie — neamul o să trăiască! Mergem la Alba lulia!

Cu astfel de oameni s-a făcut Unirea! Am călătorit aproape toată ziua de 30 noiembrie într-un tren special, împodobit de sărbătoare. De trei zile, toate drumurile Transilvaniei şi toate trenurile duceau la Alba lulia. Eu eram împreună cu alţi arădeni, într-un vagon împodobit cu flori, cu crenguţe de brad şi cu steaguri tricolore. În fiecare gară ne întâmpinau cu fanfare, coruri, flori, cântece patriotice şi lacrimi de bucurie. Drumul spre Alba lulia a fost un adevărat triumf. Alba lulia devenise, pentru toţi românii din Ardeal, limanul libertăţii şi al Unirii.

Am ajuns la destinaţie spre seară. N-am să uit niciodată freamătul mulţimii de pe peronul gării, străzile oraşului împânzite de lume. Mai rămăsese doar o noapte până în momentul când, în istoria neamului nostru, avea să bată mult aşteptatul ceas al izbăvirii. Mai trebuia trecută o singură noapte până la ceasul Unirii, pentru vecie, cu Ţara Mamă și oamenii stăteau, parcă, de veghe, nu-și puteau îngădui să doarmă. Nici noi nu aveam de gând să punem geană pe geană. Găsisem, la un hotel, o cameră în care ne-am „instalat” 18 persoane, dar n-am rămas acolo, am ieşit în oraş, ne-am integrat şi noi în tumultul străzilor. Ajunşi la hotelul „Hungária”, i-am schimbat, pe loc, numele în „Dacia”. Am intrat cântând în restaurant. Aici am găsit delegaţia studenţilor din Cluj, condusă de medicinistul Virgil Solomon, împreună cu ei şi cu un grup de studenţi români veniţi din Budapesta am organizat o petrecere care a ţinut până la ziuă. Am vorbit mult în noaptea aceea despre viitorul nostru şi al ţării care se întregea. Şi fiind cu toţii împreună acolo, ne-am descoperit deodată puternici şi stăpâni într-o ţară puternică şi liberă şi a noastră. Am cântat toată noaptea: „Deşteaptă-te române”, „Pe-al nostru steag e scris unire”, „Treceţi batalioane române Carpaţii”, „Ardealul ne cheamă”, „Hora Unirii” şi alte cântece patriotice. Eram tineri şi plini de speranţe, fericiţi că vom trăi într-o Românie Mare, a tuturor posibilităţilor.

— Dacă ar fi să se facă un film despre istorica zi de 1 Decembrie 1918, ce secvenţe ar trebui, neapărat, să cuprindă? Cum a fost ziua aceea?

— Zi de început de iarnă. Fulguia. Marea de oameni — majoritatea covârşitoare ţărani, în costume naţionale — rânduiţi pe judeţe. Steagurile fluturând. Chipurile aspre ale ţăranilor, lumina speranţei din ochii lor. Farmecul şi nerăbdarea mulţimii care creştea, creştea mereu — trenurile şi toate drumurile aduceau din toate părţile, continuu, noi valuri de oameni. Fiecare om îşi scosese la vedere, după ce atâţia ani îl păstrase ascuns în inimă, tricolorul: la rever, pe braţ, la brâu, la căciulă sau la pălărie. Şi eu, fiind în uniformă de cadet artilerist, în locul stemei cu iniţialele lui Franz Joseph de pe chipiu, mi-am pus o panglică tricoloră.

Am pătruns în sala Unirii. Sala nu era prea pavoazată — toata această revoluţie s-a făcut cu mijloace artizanale — dar atmosfera era extraordinară. Aşteptam să apară corifeii Unirii. Primul a intrat Gheorghe Pop de Băseşti. A fost urmat de Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu şi de ceilalţi. Toţi delegaţii şi cei 7 prelaţi din faţă s-au ridicat în picioare. Ovaţii formidabile, în sală erau mai mulţi ţărani, în costume naţionale, decât surtucari. Desfăşurarea lucrărilor se cunoştea. În aclamaţiile de un entuziasm indescriptibil, i-am ascultat pe Vasile Goldiş, Iosif Jumonca, Iuliu Maniu şi pe ceilalţi rostindu-şi cuvântările înflăcărate, care pot fi citite de cei de astăzi, ca documente istorice, într-un volum tipărit, în 1980, de Editura „Minerva”.

Momentul culminant a fost votarea istoricei Declaraţii de Unire cu Ţara. Vestea că s-a înfăptuit Unirea a ajuns repede la mulţimea de afară şi a fost transmisă, prin viu grai, la toţi cei prezenţi şi mai departe, în ţară. Un entuziasm frenetic ne-a cuprins pe toţi. Închipuiţi-vă 100.000 de oameni cântând şi îmbrăţişîndu-se unii cu alţii cu conştiinţa că marele vis al strămoşilor noştri — o Românie Mare şi frumoasă — s-a împlinit. Am trăit atunci un moment extraordinar, cum puţine sunt în viaţa unui popor. A fost ceasul naţiunii cel mai frumos”.

După 1 Decembrie 1918, tânărul s-a întors la studii la Budapesta, dar mai târziu s-a transferat la Facultatea de Medicină din Cluj, unde și-a susținut doctoratul.

În 1920 a fost numit preparator la catedra de anatomie patologică condusă de profesorul Titu Vasiliu și un an mai târziu s-a transferat la Clinica de boli interne a profesorului Iuliu Hațieganu, devenind asistentul acestuia. După doi ani a obținut o bursă de anatomie patologică în Germania, a lucrat cu profesorul Lubarsch, apoi și-a continuaat studiile la Freiburg. În 1924, a primit o nouă bursă de studii la Paris, la catedra de radiologie a Facultății de Medicină. Tânărul a fost remarcat de profesorul Lacassagne în timp ce urma un stagiu la Institutul Curie, iar acesta l-a convins să opteze pentru studiul și tratamentul cancerului prin terapia cu radiații. După încheierea pregătirii, i s-a propus să rămână definitiv la Institutul Curie și să se pregătească pentru preluarea secției de roetgen terapie condusă de doctoral Coutard, care urma să se pensioneze.

Tânărul Jovin a preferat însă să se întoarcă în România și, ajuns la București, a propus organizarea unui centru pentru tratarea cancerului, după modelul celor din Franța, alăturând secțiilor de chirurgie pe cele de radium și roentgen-terapie profundă. Cu sprijinul inginerului Mihai Constantinescu, doctorul a reușit să formeze la Spitalul Colțea din Capitală primul centru de readioterapie din țară, care era asociat clinicii chirurgicale a profesorului Amza Jianu. În 1928, a fost numit consilier tehnic la Ministerul Sănătății, apoi asistent și șef de lucrări la Facultatea de Medicină din București. În scurt timp a devenit conferențiar și a fost însărcinat cu pregătirea cursurilor de radiologic, alături de doctorul Lăzeanu.  În 1933, modestul centru anticanceros de la Spitalul Colțea a fost mutat, împreună cu clinica a III-a chirurgicală, la Spitalul Filantropia. Din 1942, doctorul Jovin a reușit să pună în funcțiune 13 centre de microradiografie în România, iar printre numeroșii săi pacienți s-au numărat Nicolae Titulescu, Liviu Rebreanu și Iuliu Maniu, cel din urmă devenindu-i prieten apropiat.

Pe 8 ianuarie 1948, profesorul Jovin a fost primul cadru universitar arestat de comuniști pentru că fusese medicul lui Iuliu Maniu, care era nașul copiilor doctorului, fiind acuzat că se manifestase ca simpatizant al Partidului Național Țărănesc. De altfel, arestarea lui Maniu avusese loc chiar în sanatoriul medicului aflat pe Bulevardul Dacia nr. 19, unde fruntașul țărănist se interna frecvent pentru îngrijiri medicale.  După arestarea lui Maniu, doctorul a fost nevoit să se ascundă pe la diverși prieteni din București pentru o perioadă de patru-cinci luni, dar în cele din urmă a fost găsit în locuința generalului Buicliu și reținut.

Medicul a fost dus la cazarma Malmaison, unde a fost supus unei anchete severe timp de o lună. Ion Jovin va povesti mai târziu: “Ancheta se desfășura numai noaptea. Anchetatorul, un așa-zis arhitect, venea de fiecare dată cu un termos de un litru de cafea, pe care o consuma pe loc și fuma țigară de la țigară; Ancheta mea nu avea mare importanță; voia să afle cu ce străini (englezi, americani) avea contact Maniu și ce vorbise cu aceștia. Văzând că nu pot scoate de la mine nimic utilizabil, m-au transferat la Prefectura Poliției, unde am stat în detenție trei săptămâni, într-un hol imens aflat la etajul 7, împreună cu încă 50 de arestați.

De la Prefectura Poliției, m-au transportat la penitenciarul de la Văcărești, unde am fost băgat într-o celulă în care se aflau aproximativ 30 de persoane, toți național-țărăniști, printre care i-am recunoscut pe Coposu și pe generalul Zorzor. Nici aici nu m-au anchetat. După o vizită a medicului închisorii, care era un fost elev de-al meu, am fost transferat la spitalul penitenciarului, într-o celulă cu un singur pat. După această ședere de două săptămâni la Văcărești, am fost transferat la Jilava. Acolo, directorul de atunci al închisorii, un colonel, care fusese întâmplător unul dintre pacienții  mei, m-a  trimis  la infirmerie. După o ședere de câteva săptămâni, considerată ca o perioadă de refacere, am fost trimis înapoi la Văcărești, unde am stat până la mijlocul lunii iulie, când un milițian s-a oprit la ușa celulei strigând: „Care e ăla Jovin?”

Profesorul a fost eliberat în vara anului 1948, fără să fi fost pus niciun moment sub acuzare. Întors acasă, a aflat că fusese concediat de la spital și de la universitate. Pe 15 august avea să fie din nou arestat. De această dată, a fost dus în arestul de la Ministerul de Interne, unde a fost supus unei anchete dure, care a inclus bătăi și tortură. A ajuns din nou la Penitenciarul Jilava, apoi a fost transferat la Craiova, unde i-a reîntâlnit pe deținuții Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu și Ion Hudiță.

După o vreme, a fost transferat în lagărul de muncă de la Canal, la Capul Midia. Medicul povestește: “Plecam din lagăr la ora 6 dimineața, ajungeam la punctul de lucru cu trenul, pe la 7, și lucram până pe la ora 16-17 după-amiaza, cu o pauză de masă. Barăcile în care stăteam nu erau încălzite. Ca urmare a acestor condiții, era suficient să ai o gaură la mănușă sau la bocanc și apăreau degerăturile.  Au fost mii de astfel de cazuri, în care cei cu degerături erau trimiși la Poarta Albă pentru amputări. Pedeapsa mea era administrativă; nu am fost judecat și condamnat în urma unui proces. Abia acum (după Revoluția din decembrie 1989) am aflat, din hârtia pe care mi-au dat-o de la Ministerul de Interne, că am fost, teoretic, condamnat pe trei ani. Dar, chiar și înainte de eliberare, am fost dus din nou, cu cătușele la mâini, la Ministerul de Interne pentru a fi anchetat, în speranța că vor afla în sfârșit ceva ca să-mi poată intenta proces. Dar, bineînțeles,nu au găsit nimic nici de această dată.”

Profesorul Jovin a fost eliberat în 1952 și o vreme a fost nevoit să trăiască din salariul de asistentă de laborator al fiicei sale. Niciunul dintre copiii doctorului nu a avut dreptul de a urma studii superioare din cauza dosarului de cadre în care era consemnată detenția tatălui lor. Familia vânduse tot din casă pentru a putea supraviețui, pentru că și soția eminentului medic fusese dată afară de la serviciu în momentul arestării lui.

În cele din urmă, datorită intervenției unui fost colaborator, doctorul Jovin a primit un post de medic stagiar la Spitalul Vasile Roaită, actualul Spital Sf. Maria, cu un salariu de 800 de lei pe lună. Gradele universitare nu i-au fost recunoscute niciodată de regimul comunist, mult mai târziu obținând titlul de medic primar.

Ion Jovin a supraviețuit până la vârsta de 93 de ani. A încetat din viață pe 3 august 1994 și a fost ales post-mortem membru al Academiei Române pentru contribuțiile sale la fondarea radioterapiei românești.

DS TW
Latest comments

leave a comment