Iuliu Maniu, simbol și model pentru generațiile ce vor urma (video)

Iuliu Maniu s-a născut pe 8 ianuarie 1873 la Bădăcin, în Sălaj, și a fost fiul lui Ioan Maniu (1833—1895) și al Clarei, fiica vicarului greco-catolic al Silvaniei.

Tatăl viitorului politician a rămas orfan și a fost crescut de unchiul său, Simion Bărnuţiu. Doctor în Drept şi Ştiinţe Comerciale la Universitatea din Budapesta, a fost judecător la tribunalul din Şimleu şi Zalău (1876) şi apoi avocat la Şimleu încă din 1891, luând parte la activităţile politice naţionale (delegat cu un Memoriu la împăratul Francisc Iosif I, la 1851), preocupându-se mai ales de soarta ţăranilor români. loan Maniu s-a căsătorit în 1865 cu Clara Coroianu (1842—1929), fiica Vicarului Episcopesc din Şimleu, Demetrus Coroianu, ce făcea parte dintr-o familie cunoscută pentru românismul său. Mama lui Iuliu Maniu a fost preşedinta femeilor române din Sălaj, iar în 1918 a fost ridicată împreună cu fiica sa, Cornelia și luată ostatică de către armata comunistă maghiară, condamnată la moarte şi apoi eliberată în schimbul familiei lui Béla Kun, şeful statului comunist maghiar din Budapesta, care se afla în Ardeal.

Ioan şi Clara Maniu au avut şase copii, trei băieţi şi trei fete, al patrulea născut fiind Iuliu Maniu. Primul dintre băieţi, Scipio, a murit foarte tânăr; al doilea, Cassiu Maniu, a fost condamnat la închisoare pentru activitate publicistică în favoarea libertăţii de conştiinţă și împotriva măsurilor de desnaţionalizare ale guvernului maghiar, iar după Unire a devenit profesor universitar la Cluj. Dintre surori, Sabina a murit în adolescență, Elena s-a căsătorit cu dr. loan Popu, Vicar Episcopesc al Năsăudului, iar Cornelia s-a călugărit, devenind fondatoarea Ordinului feminin franciscan din România.

Viitorul politician țărănist și-a petrecut copilăria la Șimleul Silvaniei și la Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj și apoi liceul reformat calvin din Zalău. Studiile superioare le-a făcut la Facultatea de Drept a Universității din Cluj și le-a continuat la Budapesta și la Viena, unde a devenit doctor în drept în 1896.

Revenit în Transilvania, Maniu s-a stabilit la Blaj, a fost avocat al Mitropoliei greco-catolice și profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică din “Mica Romă” a Transilvaniei. Curând și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania, ajungând, la numai 24 de ani, membru în comitetul de conducere al PNR. În 1906, a fost ales deputat în Parlamentul din Budapesta, iar pe 22 mai 1906 a ținut primul său discurs în Dieta de la Budapesta.

În iunie 1915, Maniu a fost încorporat în Armata Comună austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde s-a întors acasă în 1918. Împreună cu Gheorghe Pop de Băsești și Ștefan Cicio-Pop, a avut un rol major în pregătirea Unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat și s-a numărat printre organizatorii Marii Adunări din 1 Decembrie 1918, iar pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei. După dizolvarea organismului în aprilie 1920, relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii de la București s-au înrăutățit. Considerând că liberalii sunt favorizați și intelectualii ardeleni se află într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923. De altfel, nu participase nici la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria de la Alba Iulia.

Relațiile cu centrul s-au armonizat în 1926, după unificarea Partidul Național Român din Transilvania cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, iar noul partid format, Partidul Național Țărănesc, a fost condus de Iuliu Maniu, care va deveni de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933.

Pentru că regența instaurată în 1926, după renunțarea la tron a lui Carol al II-lea, era considerată slabă de către Maniu, iar în țară se crease un puternic curent de opinie favorabil venirii lui Carol pe tron, politicianul țărănist a negociat condițiile reîntoarcerii în țară a “prințului sacrificat de liberali”, dar după Restaurație regele Carol l-a înlăturat rapid de la guvernare.

După eșecul politic al lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940, a devenit un opozant al lui Ion Antonescu, iar după 23 august 1944 a luptat împotriva preluării țării de către comuniști. S-a opus, de asemenea, instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din noiembrie 1946, dar rezultate scrutinului au fost falsificate grosolan de comuniști.

Iuliu Maniu a fost arestat pe 14 iulie 1947 în urma înscenării de la Tămădău și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început pe 29 octombrie 1947.

Presa comunistă a alocat spații largi desfășurării mascaradei judiciare încă din prima zi a dezbaterilor în instanță:

“Miercuri, 29 octombrie, a început judecarea procesului lui Iuliu Maniu Ion Mihalache, N. Nicolescu-Buzeşti şi ceilalţi fruntaşi ai fostului partid naţional-ţărănesc. Din actul de acuzare, din documentele capturate la locuinţa inculpaţilor al căror cuprins trece peste orice închipuire, şi din depoziţiile pe care aceştia le-au făcut în faţa Tribunalului, reiese încă de pe acum că partidul naţional-ţărănesc s-a transformat într-o organizaţie conspirativă de complotişti, iar conducătorii săi în spioni plătiţi ai imperialismului ango-american.

Au produs o adâncă impresie acele pasagii din actul de acuzare în care se vorbeşte despre legătura între partidul național-țărănesc de o parte şi spionii americani Hali şi Hamilton de altă parte. Acţionând în numele partidului național-ţărănesc şi din ordinul direct al lui Maniu, acuzatul Gr. Niculescu-Buzeşti a prezentat celor doi ofiţeri americani un memoriu în care se face o descriere amănunţită a planului de organizare a mişcării complotiste şi a felului în care această mişcare ar fi acţionat în momentul executării loviturii de stat plănuită de Maniu, iar pentru înzestrarea organizaţiei cu arme, muniţiuni şi achipament, maniştii cer americanilor 60.000 monede româneşti de aur ce ar fi urmat să fie bătute în Statele Unite şi introduse în ţară în mod clandestin, prin intermediul legaţiei americane.

Colaborarea între manişti şi spionii americani nu se mărgineşte însă aici. Roiu, Pogăneanu şi Camil Demetrescu, funcţionari ai Ministerului Afacerilor Străine, sustrag în mod sistematic documente secrete ale ministerului şi le transmit fie celor doi ofiţeri spioni, fie d-lui Roy Melboure, consilierul politic al ministrului Statelor Unite în România, alţi inculpaţi, Vasile Serdici, Emil Oprişan, Emil Lăzărescu, etc., adună material informativ care este transmis americanilor fie de Serdici, fie de Maniu în persoană. Acelaşi Maniu conduce personal activitatea grupului de fugari Gafencu, Tilea Creţeanu (pentru care primeşte felicitări din partea legaţiei americane), pune la cale şi organizează cu ajutorul anglo-americanilor fuga din ţară a lui Niculescu-Buzeşti şi a lui Vişoianu, iar din urmă, în vara acestui an, organzează fuga nereuşită a grupului Mihalache-Penescu-Carandino-Ilie Lazăr.

Interogat asupra rolului pe care l-a avut în organizarea încercării de fugă de la Tămădău, Maniu mărturiseşte că poartă pentru aceasta întreaga răspundere politică şi că, în caz dacă Mihalache ar fi fost împiedicat de anumite motive să plece, el, Maniu, ar fi plecat personal în străinătate

Acuzatul Vasile Serdici, membru în delegaţia permanentă a partidului, şeful biroului de informaţii şi unul din cei mai intimi colaboratori ai lui Maniu, recunoaşte în faţa Tribunalului că la întrevederile ce au avut loc între reprezentanţii diplomatici englezi americani şi Iuliu Maniu, întrevederi la care el a participat în calitate de translator, Maniu a informat pe cei dintâi că el şi partidul său sunt pregătiţi să răstoarne prin forţă regimul democratic-constituţional şi să colaboreze la ocuparea ţării de către drapele engleze şi americane.

Maniu, care cu insistenţă cere aprobarea anglo americană pentru a executa lovitura de stat plănuită, declară textual: „Poziţiile engleze şi americane din Grecia şi Turcia vor fi slăbite dacă România va fi abandonată”. De aceea şeful partidului naţional ţărănesc cere anglo-americanilor să treacă la acţiune directă, căci numai notele de protest îl vor face pe Groza să plece.

Fără îndoială, articolul de faţă nu poate da cititorilor decât o imagine restrânsă a procesului şi nu poate prezenta decât crâmpeie din actul de acuzare. Dar poporul român trebuie să cunoască tot adevărul, toate amănuntele complotului împotriva independenţei şi suveranităţii naționale a statului român. De aceea, recomandăm cititorilor să citească textul complet al actului de acuzare şi a depoziţiilor, fapt care va face să dispară orice îndoială asupra culpabilităţi lui Maniu şi a celora care l-au urmat pe drumul trădării.

Vasile Serdici, unul din apropiaţii lui Maniu, aflat şi el pe banca acuzării, se îngrozeşte în faţa documentelor zdrobitoare ale acuzării şi se întoarce împotriva fostului său şef pe care l-a servit cu credinţă o viaţă întreagă. Serdici îşi încheie astfel depoziţia:

“Iată, domnule Maniu, de ce vin azi şi te acuz! De aceea eu azi, cu adânc regret, privesc viaţa mea cheltuită în deşert, de aceea regret că am crezut în d-ta şi secondanţii dumitale. Dvs. sunteţi acel care aţi prăvălit nenorocirea peste noi cu ştiinţa şi voinţă. De aceea te acuz, domnule Maniu, şi Dumnezeu să te ierte dacă mai poţi avea iertare”.

Vasile Serdici s-a trezit însă prea târziu, tocmai pe banca acuzării, şi va trebui să împărtăşească soarta şefului său. Iar pentru aceasta din urmă, nu există iertare nici în cer şi nici pe pământ.

Iuliu Maniu îşi va primi pedeapsa binemeritată, pedeapsă ce se aplică complotiştilor, spionilor, trădătorilor şi vânzătorilor de ţară.

La ora când încheiem acest articol, dezbaterile procesului continuă”.

Prin sentința din 11 noiembrie 1947, Maniu a fost condamnat la închisoare pe viață. Avea 74 de ani și a fost trimis inițial la penitenciarul din Galați, apoi, în august 1951, a fost transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, N. Carandino și alții din “lotul Maniu”, la Sighet.

Fostul premier al României şi-a început martiriul în închisoarea de la Sighet mai întâi în celula cu nr. 11, iar apoi în cea cu nr. 35. A rezistat unui regim bestial de detenţie mai bine de 7 ani, în care n-a încetat să creadă în idealurile pentru care a luptat o viaţă întreagă. I.P.S.S. Alexandru, Mitropolitul Bisericii Române Unite, aflat pe atunci în detenţie la același penitenciar, își amintea:
„Făcând parte din „echipa“ de igienizare a închisorii, am avut, deşi greu şi cu mari riscuri, posibilitatea de a lua contact cu mulţi deţinuţi printre care şi cu Iuliu Maniu. În ziua de 2 februarie 1953 s-a răspândit vestea că Iuliu Maniu este pe moarte. Am făcut tot posibilul să intru în legătură cu el. Trecând prin mari riscuri am reuşit să vorbesc cu el prin vizeta de la uşa celulei. Când a văzut cine sunt, m-a rugat să-i dau ultima binecuvântare, ceea ce am şi făcut. În scurtul răgaz ce l-am avut la dispoziţie mi-a încredinţat şi ultimele sale gânduri — adevărat testament politic — spunându-mi: „Mor împăcat că am servit cu credinţă interesele neamului românesc al cărui viitor îl întrevăd luminos şi fericit într-o ţară liberă şi democrată“.

Iuliu Maniu s-a stins din viață pe 5 februarie 1953 la Sighet, în vârstă de 80 de ani, trupul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, la marginea orașului.

sursa video: extras din documentarul “Noi nu am avut tinereţe”, realizat de Mihai Constantinescu şi Erich Nussbaum în 1997.