Principesa Ileana, un înger blând deasupra României

Principesa a urmat Colegiul din Heathfield-Ascot din Marea Britanie, unde au învățat și surorile sale, a studiat sculptura cu Ion Jalea și pictura cu Jean Al. Steriadi. Era pasionată de yachting, a obținut brevetul de căpitan de cursă lungă și a navigat câțiva ani cu vasul „Isprava”, la acel moment fiind singura femeie din România cu această calificare.

În iulie 1931, ziarul Dimineața a publicat o serie de dezvăluiri despre viața privată a principesei, obținute de la o doamnă din anturajul familiei regale: „În copilărie, îi plăcea mai ales călăritul. Astăzi călărește mai puțin; în schimb, s-a pasionat pentru înot și canotaj. De înotat, poate că înoată chiar prea mult. A învățat pilotajul, făcând studii speciale, practice și teoretice, sub conducerea colonelului Păiș. Principesa Ileana își conduce singură vaporașul „Isprava”, proprietatea sa personală.

De mică, frecventa cu multă cucernicie bisericile ortodoxe. A respectat întotdeauna toate datinile religioase, păzind posturile și împărtășindu-se regulat, după rânduielile Bisericii Ortodoxe. De obicei, se spovedea și se împărtășea la Sinaia, solicitând pentru acest scop oficiile arhimandritului Dionisie.

Doamna de la Palat care a binevoit să ne dea aceste amănunte își amintește că a însoțit-o pe principesa Ileana în diferite excursii și preumblări în timpul războiului, pe când locuiau la Comandamentul Armatei a V-a de la Iași.

Pe atunci, principesa Ileana era încă o copilă, dar se interesa de soldați și de cei nevoiași. Nu pleca niciodată de acasă fără să ia cu dânsa două termosuri și ceva alimente, pentru a putea oferi un ajutor imediat acolo unde se părea că este nevoie urgentă.

În refugiu, la Bicaz, făcea preumblări până la Bicazul austriac. Într-una din aceste plimbări, a întâlnit o colibă în care locuia o femeie sărmană, al cărei soț era plecat pe front. Principesa s-a apucat să o ajute în modesta ei gospodărie: i-a reparat cotețul de găini, cu multă îndemânare, și a făcut și alte treburi casnice. Pe atunci avea doar șapte ani.

– De altfel, întotdeauna a fost modestă, simplă și democratică, spunea interlocutoarea gazetarilot.

–  Cu cine se juca pe când era mică? am întrebat.

– Primele ei prietene au fost domnișoara Ioana Perticari, fiica generalului Perticari, și domnișoara Noel Romalo, fiica doctorului Romalo. Mai târziu a cunoscut multă lume, mai ales prin activitatea ei publică.

După cum am arătat, principesa era o pasionată a mării. Într-o zi, aflându-se la Balcic, a ținut să facă o preumblare în larg, deși marea era agitată, iar excursia părea temerară.

A plecat împreună cu o prietenă, Miss Marr, într-o barcă condusă de câțiva marinari, sub comanda unui ofițer. În larg, barca a fost surprinsă de furtună și nu s-a mai putut întoarce la țărm, aflându-se în primejdie serioasă de naufragiu.

Catastrofa a fost evitată datorită unui vapor mare, care, întâlnind barca pe marea furioasă, i-a primit la bord pe toți pasagerii și echipajul micii ambarcațiuni, aflată în pericol de a se scufunda. Nici vaporul salvator nu a putut intra în portul Balcic decât a doua zi.

Principesa Ileana a sosit acasă cu hainele ude, obosită după o noapte nedormită. Este lesne de închipuit îngrijorarea de la Balcic, timp de 24 de ore, când nu se știa ce pățise principesa, plecată pe nepregătite pentru o scurtă plimbare.

„Asta a fost isprava noastră”, spunea principesa Ileana. Și în amintirea acestei întâmplări a botezat „Isprava” iahtul său princiar, cu care face dese excursii pe Marea Neagră, la Constanța, Balcic etc. În ultimii ani, principesa s-a pasionat și de călătoriile cu aeroplanul.

Este interesant de notat că, înainte de război, atât actuala regină a Serbiei, fosta principesă Marioara, cât și principesa Elisabeta și principele Nicolae aveau câte 20 de lei pe lună pentru cheltuielile personale, până la vârsta de 12 ani.

După război, împrejurările s-au schimbat cu totul. Principesa Ileana, ajunsă la 13 ani, a fost chemată la viața publică. În urma apelului ei entuziast și generos, s-au alăturat numeroase persoane activității sale, susținută și oficial.

Activitatea publică a principesei este cunoscută: instituția „Triunghiul albastru”, creată pentru ocrotirea fetelor tinere, organizația cercetașelor, dispensare medicale la Balcic și pe moșia sa de la Poeni. Idealul principesei, mărturisit într-o zi, era simplu: să locuiască într-o casă modestă, în mijlocul unui parc, cu o grădină mare, pomi bătrâni, flori și alei umbrite…”

În iunie 1930, în momentul restaurației lui Carol al II-lea, Ileana se afla într-un voiaj în Egipt. Deși a salutat gestul politic al fratelui său, suveranul a fost deranjat de popularitatea ei și de relația extraordinară pe care o avea cu Regina Maria și a decis să-i restrângă aparițiile publice. Regele a găsit o soluție simplă de „a scăpa” de ea: trebuia să se mărite cu un prinț străin pentru a o determina să plece din țară. În vara anului 1930, pe când o însoțea pe Maria într-o vizită în Spania, principesa l-a întâlnit la Barcelona pe Arhiducele Anton de Habsburg, pe care l-a văzut ca pe „un băiat foarte frumos, înalt, blond, sportiv, distins”.

Câteva luni mai târziu, Ileana și Regina Maria au mers în vizită la Umrich, la reședința Hohenzollern, unde l-au reîntâlnit pe Anton, iar acesta i-a cerut mâna. Pe 20 aprilie 1931, i-a cerut fratelui său binecuvântarea și consimțământul pentru căsătorie, iar la întoarcerea în țară principesa a anunțat oficial că se va căsători cu arhiducele austriac.
Anton era fiul arhiducelui Leopold-Salvador de Habsburg-Toscana și al Arhiducesei Blanka de Bourbon, infanta Spaniei, era absolvent al Școlii Superioare de Inginerie din Madrid, lucrase la uzinele Ford din Londra, apoi se stabilise la Barcelona, unde se ocupa, împreună cu fratele său, de un service pentru automobile și avioane.

Nunta principesei a fost ultima căsătorie încheiată în țară pentru un membru al familiei regale a României, ceremonia având loc la Castelul Pelișor, la sfârșitul lunii iulie. Evenimentul a fost un prilej de mare sărbătoare, au venit în țară invitați din familiile regale europene, reprezentanți ai altor state și numeroși ziariști.
Mirii au plecat în luna de miere chiar în aceeași zi, au petrecut o săptămână la Bran, apoi au pornit într-un voiaj prin Europa. Revoluția din Spania și decizia lui Carol al II-lea ca descendenții din familia Habsburg să nu fie născuți pe pământ românesc i-a obligat pe tinerii căsătoriți să se stabilească în străinătate. Cei doi au locuit inițial la Munchen, apoi la Modling, lângă Viena. În 1934, s-au mutat la Castelul de la Sonnberg, unde s-au născut cei șase copii ai cuplului: Ștefan, Maria Ileana, Alexandra, Dominic, Maria Magdalena și Elisabeta.

În primăvara lui 1938, Austria a fost anexată Reich-ului german, iar noua situație politică a complicat mult viața familiei. Castelul a fost percheziționat de mai multe ori, iar Ileana și Anton au fost în permanență urmăriți pentru a fi depistate eventualele comploturi împotriva ocupantului german.
În acea perioadă Ileana a început un curs de instruire la Crucea Roșie pentru a-și aprofunda cunoștințele pentru munca de infirmieră, apoi a venit în România și s-a întâlnit cu oficiali ai Crucii Roșii pentru a discuta despre extinderea muncii sale în folosul soldaților români. În următorul an a făcut mai multe călătorii în interesul misiunii pe care și-o asumase și, în cele din urmă, a revenit în țara natală.
În primăvara lui 1944, și-a adus cei trei copii mici, Dominic, Maria Magdalena și Elisabeta, la Bran, iar ceilalți trei mai mari au fost înscriși la școli în Brașov. Principesa a început să lucreze la Crucea Roșie din Brașov, mai întâi la cantină, unde servea ceai cald și mâncare soldaților, apoi la un dispensar. Ceva mai târziu a organizat un spital pentru soldații români la Castelul Bran.
Când regele Mihai a fost forțat să abdice, pe 30 decembrie 1947, Ileana s-a întâlnit cu acesta și cu regina mamă Elena pe drumul dintre București și Sinaia. Regele a părăsit țara pe 3 ianuarie 1948, iar după câteva zile a fost urmat de mătușile sale, Ileana și Elisabeta.

Prințesa s-a mutat cu întreaga familie mai întâi în Elveția, apoi în Argentina. La Buenos Aires a înființat un cămin destinat refugiaților politici, azil ce a purtat numele mamei sale, „Regina Maria”. În 1950, principesa și copiii au ajuns la Boston, în Statele Unite, și în următorii 11 ani, până în 1961, Ileana a călătorit prin întreaga Americă, ținând sute de conferințe în care le vorbea oamenilor despre România.

În 1954, mariajul cu Arhiducele Anton s-a încheiat printr-un divorț și în același an s-a recăsătorit cu Ștefan Isărescu, dar după 11 ani și această relație s-a terminat. Ileana a fost foarte afectată de moartea fiicei sale, Maria Ileana (Minola) și a soțului acesteia, contele polonez Jaroslav Kottulink, într-un accident aviatic petrecut în Brazilia în 1959.

În 1961, a decis să se călugărească și a plecat la o mănăstire ortodoxă din Franța, unde a petrecut 6 ani ca novice. Și-a luat numele Maica Alexandra, iar în 1967 s-a alăturat Bisericii Ortodoxe Române, devenind stareța mănăstirii cu hramul „Schimbarea la față” din Ellwood City, Pennsylvania, poziție pe care a deținut-o până la moartea sa, în 1991.
În septembrie 1990, ajunsă la vârsta de 81 de ani, Maica Alexandra a revenit în România la invitația Patriarhiei Române și a Asociației Christiana, a vizitat câteva mănăstiri, mormintele familiei regale de la Curtea de Argeș și Branul ei drag. La aeroport, a fost primită de sute de oameni cărora le-a spus emoționată:

Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1991, a suferit o fractură de bazin, iar pe 21 ianuarie a încetat din viață la spitalul din Ohio.

“O prinţesă este o persoană care se naşte în public şi moare în public şi, între aceste două evenimente, trăiește în public. Era de datoria mea să îi servesc pe ceilalţi în acord cu regulile stabilite pentru toţi cei în poziţia mea, să fiu acolo unde eram chemată, să îmi plec urechea la nevoile altora, să plâng cu ei sau să mă bucur cu ei, după cum erau împrejurările. (…) Deasupra șemineului se află câteva piese frumoase din jad care au stat ascunse, ca să nu dea rușii de ele, într-un șemineu, în Austria, timp de patru ani. Lângă ele se află o cutie rotundă, plată, suflată cu aur. În ea se găsește comoara mea cea mai de preț: un pumn de pământ românesc pe care l-am trecut peste frontiera românească, pe lângă grănicerii români care și-au trădat țara și au întors fața, neputându-mă privi în ochi atunci când le-am arătat ce conținea cutiuța”, scria principesa în volumul de memorii “Trăiesc din nou” (I Live Again, New York: Rinehart & Company, Incorporated, 1952), tradus în limba română de Agra-Barotti Gheorghe (prefaţa de Al. Paleologu), apărut la Editura Humanitas în 1999.