
Născut pentru film, Diaconu știa să spună totul din priviri. Elocvența lui a fost tăcerea. Specialitatea lui a fost tăcerea.
Răgazul acela după o înfrângere: moartea bătrânului operat în „Mere roșii”, confesiunea în gol față de asistenta care-l respectă, dar nu-l iubește, momente care la alții s-ar fi transformat în ridicol, la Diaconu au devenit puncte de sprijin, punți peste prăpăstii.
O puritate care nu era naivitate, ci încredere calmă în restabilirea adevărului, o franchețe și o logică morală implacabilă, iată o parte din zestrea pe care ne-a lăsat-o Mircea Diaconu.
Elev talentat la fizică şi chimie, premiant al olimpiadelor în timpul liceului făcut la Câmpulung Muscel, Diaconu a venit în 1968 la Bucureşti din Vlădeşti, Argeş, direct la Institutul de artă teatrală şi cinematografică, cu toate legăturile cu satul şi părinţii intacte, stingherit de stilul descurcăreţ al bucureșteanului, a trecut bariera oricărei crispări și, netrădându-și candoarea și virtutea de a fi cinstit cu sine, a devenit actorul Mircea Diaconu de la Teatrul «Bulandra».
Galerie foto
Ucenic al Sandei Manu, și-a dat examenul cu «Alexandru Lăpușneanu» de Dan Micu (a jucat rolul nebunului), îmbrăţişâdu-i apoi deopotrivă pe Shakespeare şi pe Caragiale. Nu numărul de roluri de teatru şi film pe care le-a făcut l-au impus, ci forța de a le trăi fără prejudecata rolului mare sau mic. O singură replică sau o singură apariţie au fost pentru Diaconu tot atât de importante ca un rol principal. A jucat precum a trăit, sincer, entuziast, curajos, interiorizat, meditativ, cu aerul că viaţa, ca şi arta trebuie mereu descoperită şi redescoperită.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Surse:
Revista Cinema
Revista Flacăra