Ștefania Mărăcineanu a fost una dintre cele mai strălucite minți ale științei românești, dar destinul ei a fost umbrit de o nedreptate istorică dureroasă. Într-o epocă în care a fi femeie în știință însemna aproape întotdeauna a fi ignorată sau minimalizată, savanta a realizat experimente vizionare privind radioactivitatea artificială, dar cercetările sale aveau să fie recunoscute sub alte semnături.
La Sorbona, acolo unde și-a susținut doctoratul, a avut-o ca elevă pe Irène Joliot-Curie, fiica celebrei Marie Curie, care a primit Premiul Nobel pentru descoperirea radioactivității artificiale.
Ştefania a venit pe lume pe 30 iunie (18 iunie pe stil vechi) 1882 la Bucureşti și a avut o copilărie nefericită, despre care nu a vrut niciodată să vorbească în public. În registrele de naștere ale Primăriei Sectorului 1 – Galben a fost înregistrată ca fiica naturală a Sevastiței, „menajeră”, iar la vârsta de 10 ani a fost înscrisă în foaia matricolă a clasei a IV-a primară a Azilului „Elena Doamna” ca orfană.
A urmat apoi Şcoala Centrală de Fete, dovedindu-se foarte înzestrată la materiile ştiinţifice, iar în 1904 a dat diferenţele pentru profilul real şi s-a înscris ulterior la Universitatea din Bucureşti, obţinând licenţa în ştiinţe fizico-chimice în anul 1910. În vremea studenţiei, datorită unei lucrări de optică, a primit un premiu acordat de profesorul Constantin Miculescu.
Maria C. Teohari, prima femeie-astronom din România, care i-a fost colegă atât la şcoală, cât şi la facultate, spunea că Ştefania Mărăcineanu avea o fire aparte, ciudată, uneori aspră, poate şi datorită condiţiilor chinuite în care îşi petrecuse copilăria: „Nu ştiai câteodată la ce să te aştepţi de la ea. Sigur era că urmărea să facă ceva deosebit. Voia totdeauna să găsească ceva nou, să descopere ceva. Citea de aceea mult, cerceta neobosit, era într-o eternă căutare”.
Curând după terminarea facultăţii, s-a prezentat la examenul de titularizare pentru învăţămîntul secundar, reuşind prima, iar în 1914, a devenit profesoară de fizică şi chimie la Şcoala Centrală de Fete. În anii 1919 – 1920, o găsim la Paris, unde a lucrat, sub conducerea profesoarei Marie Curie, la Institutul radiului, începându-şi experienţele privitoare la radioactivitate.
În 1924, Ștefania şi-a susţinut lucrarea de doctorat cu titlul „Recherches sur la constante du polonium et sur la pénétration des substances radioactives dans les métaux” la Universitate Sorbona, apoi a rămas timp de şase ani în Franța pentru a cerceta efectul radiaţiilor solare asupra substanţelor radioactive.
Pe când studia radioactivitatea poloniului, a observat că timpul de înjumătăţire al poloniului pare să depindă de materialul pe care este depozitată proba respectivă. Explicaţia a fost că particulele alfa emise ar transforma materialul substratului într-un element radioactiv.
În 1925, cu prilejul unei vizite oficiale la Paris, Regele Ferdinand și Regina Maria au cunoscut-o pe Ștefania Mărăcineanu, savanta fiindu-le prezentată chiar de președintele Republicii Franceze, care era la curent cu cercetările ei. La revenirea în țară, a primit o subvenție din fondurile proprii ale reginei și, în 1929, un premiu acordat de Fundația Ferdinand din Iași.
Cu sumele astfel dobândite și-a cumpărat aparate moderne cu ajutorul cărora a putut organiza o secție specială în laboratorul de electricitate al Facultății de Științe din București.
Cu sprijinul profesorilor Bungenţianu şi Nicolae Vasilescu-Karpen, cel care a realizat pilele Karpen, Ștefania Mărăcineanu a experimentat o metodă de declanşare a ploii artificiale prin dispersarea de săruri radioactive în nori și a studiat legătura dintre radioactivitate şi ploi, apoi relaţia dintre cutremure şi precipitaţii. În 1931, românca a provocat prima ploaie artificială din lume, în timpul unui experiment realizat în Grădina Cișmigiu, urmat de altele în Câmpia Bărăganului, apoi și-a continuat cercetările în Algeria, cu sprijinul Guvernului francez.
În ianuarie 1935, într-o discuție cu gazetarii revistei Ilustrațiunea română, mărturisea: „Întâmpin astăzi aceeași neîncredere cu producerea ploii artificiale cum am întâmpinat acum zece ani cu descoperirea radioactivității artificiale a plumbului. Irene Joliot vine după zece ani și anunță descoperirea radioactivității aluminiului, urmând comod o cale anevoioasă, pe care i-am deschis-o eu. După zece ani, o variantă, o deducție firească a primei mele descoperiri, este primită cu cel mai mare entuziasm. Din fericire pentru mine, nu toți oamenii au fost pedepsiți cu pierderea memoriei…”
Cercetătoarea le-a arătat jurnaliștilor mai multe comunicări științifice publicate la Paris și un articol din Neues Wiener Journal din data de 5 iunie 1934, care găzduia un interviu luat doamnei Joliot în care se arăta explicit: “Ne amintim că o savantă româncă, d-șoara Mărăcineanu, a fost prima care a anunțat fenomenul radioactivității artificiale…”
Revista Natura din 15 februarie 1936 consemna cu amărăciune nedreptatea care i s-a făcut Ștefaniei Mărăcineanu de către Irene Joliot-Curie:
“O româncă, domnișoara Mărăcineanu, descoperise fenomenul acesta (al radioactivității anumitor metale sub acțiunea soarelui) încă din 1929, din vremea când lucra încă în laboratorul doamnei Curie. Afirmația a stârnit atunci oarecare vâlvă în cercurile științifice, pentru că răsturna vechea credință că numai anumite elemente chimice, în număr foarte redus de altfel, se bucură de proprietăți radioactive, fenomene asupra cărora toate mijloacele noastre de experimentare rămân neputincioase. Fenomenul descoperit de domnișoara Mărăcineanu, experiențele care-l puneau în evidență și care duceau la concluzia că această radioactivitate este datorită acțiunii razelor solare asupra metalelor și în special asupra plumbului răsturnau complet credința veche.
Descoperirea aceasta experimentală era în concordantță cu o teorie a profesorului Deslandres din 1896, care presupunea că soarele, stelele și nebuloasele emit radiații corpusculare și raze X foarte pătrunzătoare care pot modifica și chiar provoca radioactivitatea corpurilor.
Ideea aceasta susținută foarte frumos de experiențele domnișoarei Mărăcineanu a găsit, ca întotdeauna la răscruce de drumuri, prieteni și dușmani. Natural că din clipa aceasta Ștefania Mărăcinenu n-a avut puțin de îndurat sufletește.
Au trecut șase ani de atunci.
Anul acesta soții Joliot-Curie au luat premiul Nobel pentru o minunată izbândă a lor. Au reușit să creeze artificial atomi cu proprietăți radioactive, boombardând cu particule alfa metale ușoare ca aluminiul și magneziul.
Afirmația de acum șase ani care înfrânge credința că noi nu putem împiedica fenomenele radioactive a biruit.
Româncei noastre desigur că îi rămâne gloria de a fi luptat în avangardă și de a fi prilejuit biruința și încununarea armatelor ce vin din urmă.
O glorie sublimă, fără discuție, dar care presupune alături de ea tristețea răvășitoare care întovărășește întotdeuna gloria, pentru că glorioși sunt cei care cad și aceștia nu gustă niciodată din bucuria materială a victoriilor”.
Ștefania Mărăcineanu s-a îmbolnăvit de cancer, provocat cel mai probabil de iradierile la care a fost expusă în timpul experimentelor, şi a încetat din viață pe 15 martie 1944, la vârsta de 62 de ani, după ce fusese internată timp de patru luni la Spitalul Colentina din București. A fost înmormântată la Cimitirul Bellu, fiind condusă de ultimul drum de elevele și profesoarele Școlii Centrale de Fete, care i-au fost alături în ultimii ani ai vieții. Când a murit, era aproape uitată de contemporani.
N. Vasilescu-Karpen, în articolul „O succintă istorie a fizicii” (1937), şi C.G. Bedreag, în lucrarea „Bibliografie a fizicii româneşti” (1947), îi menționează contribuţiile ştiinţifice, consemnate, de altfel, şi în dicţionare de specialitate apărute în străinătate.
Surse:
Revista Natura, 1936
Revista Ilustrațiunea română, 1935
(foto: Radio Romania Bucuresti FM, gallica.bnf.fr, Ilustrațiunea română)
