Cristea Avram, junele prim al filmului românesc

Cristea Avram s-a născut pe 26 august 1931 la Bucureşti, a absolvit Liceul “Gheorghe Lazăr” în 1950, apoi a urmat, timp de trei ani, cursurile Facultăţii de filozofie. În 1953, a fost selecţionat pentru echipa artistică a Institutului “C. I. Parhon”, care urma să ia parte la Festivalul Tineretului din Bucureşti. Din comisie făceau parte George Vraca şi Ion Manolescu, care l-au remarcat şi l-au sfătuit să se înscrie la Institutul de artă teatrală şi cinematografică, secţia Actorie. Cristea Avram a ezitat, dar s-a întâlnit după câteva săptămâni întâmplător pe stradă cu George Vraca, exact în ajunul examenelor, iar marele actor l-a determinat să se prezinte totuşi la examen.

După absolvirea Institutului în 1957, a jucat timp de trei ani la Teatrul de Stat din Timişoara, iar din 1960 a fost angajat al Teatrului “C.I. Nottara” din Bucureşti. Debutul în film a venit cu rolul Eugenio Giraldone din “Darclée”, peliculă în care a jucat alături de Silvia Popovici. Au urmat “Nu vreau să mă-nsor”, “Anotimpuri” și “Harap Alb”.

“— Rolul de debut în teatru?

— Horace și Frédéric din “Invitație la castel” de Anouilh.

— Preferați teatrul filmului, sau…

— Filmul, hotărât filmul.

— Rolul îndrăgit?

— Cel nejucat.

— Actorul?

— Laurence Olivier, Cerkasov, Anthony Quinn.

— Regizorul. Sau regizorii?

— Orson Welles şi…

— Preferinţele muzicale?

— De tot felul, cu o înclinaţie către cea clasică, mai ales Bach.

— Literatură?

— Multe… Hemingway, Beckett, Tolstoi, Dostoievski şi basmele orientale.

— Principii de viaţă?

— Să crezi un adevăr, în muncă şi în… viaţă.

— Ce recomandaţi tinerilor care doresc să devină actori?

— Multă seriozitate, multă conştiinciozitate şi la fel de multă putere de renunţare.

— Ce roluri vă doriţi?

— Toate, dar mai cu seamă roluri de compoziţie”, spunea actorul într-un interviu publicat la începutul carierei.

Despre primele sale experiențe pe platourile de filmare, tânărul a mărturisit:

“Am jucat în Darclée pur şi simplu datorită faptului că… Aradul e foarte aproape de Timişoara. Iată cum s-au întîmplat lucrurile: Pentru acest rol, Mihai Iacob intenţiona să caute un interpret din Arad. Întâmplarea a făcut ca regizorul să poposească în oraşul în care, după terminarea Institutului, jucam teatru, să mă vadă în “Gaițele” și să mă invite să dau o probă.

M-am străduit să fac astfel încît să cucerească simpatia spectatorului. A fost greu, cu atât mai mult cu cât datele personajului nu mi s-au părut suficiente. Apoi, dintr-un scenariu imposibil, “Nu vreau să mă însor”, din care nimeni nu înțelegea nimic, regizorul Manole Marcus a realizat o comedie color, nostimă, în care eu am interpretat rolul unui dirijor. Din păcate nici “Poveste sentimentală” nu s-a bucurat de o bază literară corespunzătoare. Deşi semnat de Horia Lovinescu, scenariul avea multe momente ceţoase, situaţii incredibile, uşor desuete şi n-a izbutit să concureze textul dramatic de la care a pornit. Ceea ce constituie meritul lui Mihu în acest film este felul în care a izbutit să creeze atmosfera. Interpretam primul meu rol mai apropiat de contemporaneitate și aceasta presupunea o altă manieră de joc. Faptul că am fost chemat să fac altceva m-a bucurat. Mă consider un actor disponibil. Sunt împotriva actorului de gen. Nu trebuie să ne “specializăm” prematur, să nu încetăm să căutăm și să abordăm acel altceva. În teatrul vechi erau tot soiul de “titluri”, de “ranguri” actoriceşti. De pildă, un bărbat frumos (amorez) era numit “june prim”, iar un altul şi mai frumos era “june prim-forte!”

*** Cinema, 1963

În 1965, Cristea Avram, care era căsătorit cu Olga Tudorache, s-a îndrăgostit de Marina Vlady (și ea căsătorită la acea vreme cu un aviator, Jean-Claude Brouillet), pe care o întâlnise cu un an înainte la un festival de film de la Moscova și alături de care lucra pentru coproducția româno-franceză “Steaua fără nume”, regizată Henri Colpi. Filmul, care a avut premiera în 1966, i-a avut în distribuție și pe Claude Rich, Grigore Vasiliu-Birlic, Mișu Fotino, Anca Pandrea și Marcel Anghelescu.

Marina Vlady, o actriță franceză deja consacrată, cunoscută publicului din România pentru filmele “Zile de dragoste”, “Vrăjitoarea”, “Infidelele”, “Înaintea potopului”, “Cauze drepte”, “Vârsta dragostei”, “Prințesa de Cleves”, “Adorabila mincinoasă” “Bomboane cu piper” sau “Patul conjugal”, venise în România pentru filmările peliculei “Steaua fără nume” și a vorbit pentru publicul românesc:

“— Românii vă îndrăgesc foarte mult şi vestea că veţi interpreta rolul Monei din “Steaua fără nume” a produs senzaţie. Cititorii noştri ar fi foarte interesaţi să ştie cum s-a produs întâlnirea dumneavoastră cu eroina piesei lui Mihail Sebastian.

— Ca să fiu sinceră, voi spune că “vinovatul” e prietenul meu, Colpi. Teatrul lui Mihail Sebastian nu e cunoscut în Franţa, şi e păcat; dar cum intenţionam de mult sa fac un film cu Colpi, el mi-a dat să citesc piesa. Când am luat cunoştinţă de rol, m-am entuziasmat pentru ideea acestui film şi am sprijinit proiectul, fiind convinsă că Henri Colpi poate realiza din el ceva interesant. M-a bucurat, fireşte, şi gândul de a cunoaşte cu acest prilej ţara dumneavoastră.

— Vă găsiţi oarecare afinităţi cu Mona sau poate înrudiri cu alte personaje din filmele dumneavoastră?

— Personal, sunt o femeie echilibrată, deci opusul Monei, care e sfâşiată de complexe, de porniri contradictorii. Ar avea poate ceva comun cu Odile din “Climate”, care era și ea o nesatisfăcută în felul ei. Ca actriţă, însă, trebuie s-o înțeleg pe Mona, să-i intuiesc sentimentele, iar la nevoie să mă identific cu ea, chiar dacă în viața de toate zilele sunt cu totul altele.

— Știm că puteți interpreta orice tip de femeie, ingenuă ca fetiţa din “Zile de dragoste”, filmul lui De Santis, sau calculată ca odioasa Catherine din “Cauze drepte”, reţinută ca “Prințesa de Cleves” sau clocotind de senzualitate ca Regina din “Patul conjugal”.

— Ceea ce mă scoate din fire este lipsa de fantezie a unora dintre producători. De exemplu, după succesul cu “Ape Regina” mi s-au oferit numai şi numai roluri de femeie agresivă, gata să-şi devoreze bărbatul. Dar nu înţeleg oamenii ăştia că, pentru a se putea depăşi, o actriţă are nevoie de roluri cât mai diverse?

— Văd că puneţi serios “la inimă” problemele profesionale…

— Îmi permit să fiu sinceră cu dumneavoastră, deoarece îmi dau seama că risc să fiu răstălmăcită, cum mi se întîmplă cu unii gazetari de la noi. Vă interesează mai curând munca mea decât viaţa particulară.

— Exact. De exemplu, întrebarea e banală poate, care a fost experienţa cea mai exaltantă din cariera dumneavoastră, rolul cel mai interesant?

— Există un răspuns convenţional la această întrebare, dar vă rog să credeţi că, în ce mă priveşte, e sincer: cel mai mult mă interesează rolul la care lucrez în prezent. Mă dăruiesc cu tot sufletul muncii pe care o fac, proiectului în curs şi, evident, acum nu mă gândesc decât la Mona şi la contribuţia pe care aş putea-o da la reuşita acestui film. Sunt conştientă de limitele acestei contribuţii: ca interpretă sunt în mare măsură un instrument în mâna regizorului. Tot ce-mi doresc este să-i înţeleg intenţiile cât mai exact şi să le găsesc traducerea în termenii artei actoriceşti. Am însă încredere în Colpi şi el, la rândul său, în mine, astfel că va fi, sper, o colaborare armonioasă.

— Ce ne puteți spune despre ultimul dumneavoastră rol? Ce simte o actriță chemată s-o interpreteze pe Mona Lisa?

— M-am amuzat teribil. Filmul “Eu, tu și Gioconda” al lui Michel Deville — țin mult la acest regizor care mi-a mai dat ocazia să joc un rol comic în “Adorabila mincinoasă” — se încadrează în genul “comedie lirică”. Am păstrat o amintire plăcută din această experiență, dar, în general, o dată terminate, filmele nu mă mai prea interesează. Ca, de altfel, toată partea mondenă, strălucitoare, a profesiunii: premiere de gală, conferinţe de presă, recepţii, vânătoare de autografe etc. Singurul lucru care mă încântă este ecoul muncii mele în inimile spectatorilor, care îmi scriu uneori mulţumindu-mi pentru emoţia produsă de cutare rol sau de o scenă dintr-un film. Am primit multe asemenea scrisori şi din România şi mă bucur să ştiu că am prieteni aici.

*** Flacăra, octombrie-decembrie 1965

Cristea Avram a divorțat de Olga Tudorache și în 1966 a plecat după Marina Vlady la Paris, cei doi au jucat în 1969 în drama “Time to Live”, dar povestea lor de iubire nu a rezistat prea mult timp. A continuat însă să fie distribuit în filme franțuzești, unul dintre ele, “Manon 70”, în care a apărut alături de Catherine Deneuve și Elsa Martinelli, fiind realizat de regizorul de origine română Jean Aurel.

După despărțirea de actrița franceză, Avram a început o relație cu Sara Montiel, alături de care a jucat, în 1971, în producția “Variety” (regia Juan Antonio Bardem). Actorul român a devenit cunoscut cu numele Chris Avram, s-a stabilit după aceea la Roma și a continuat să apară în multe filme și seriale tv italiene, cele mai multe thrillere sau polițiste, printre care “So Sweet, So Dead” (1972), “Holy God, Here Comes the Passatore!” (1973), “Cuore” (1973), “Number One” (1973), “The Violent Professionals” (1973), “Servo suo” (1973), “I figli di nessuno” (1974), “El amor empieza a medianoche”, “The Killer Reserved Nine Seats” (1974), “Il giudice e la minorenne” (1974), “The Eerie Midnight Horror Show” (1974), “Emanuelle in Bangkok” (1976), “Stangata in famiglia” (1976), “California” (1977), “L’étrange monsieur Duvallier” (1979), “Star Odyssey” (1980).

Ultimul său film a fost “Lo studente”, în regia lui Nini Grassia, în care a fost distribuit în rolul baronului Mario Ferrara Di Villalta. Pelicula a fost filmată în 1982 și a apărut în cinematografe în 1983.

Cristea Avram a încetat din viață pe 10 ianuarie 1989, la doar 58 de ani, după o grea suferință provocată de lupta cu cancerul.

Surse:

Cinema (1963, 1965)

Flacăra (1960, 1966)