Helen Gloag s-a născut în anul 1750 în Perthshire, Scoția și a fost fiica unui fierar numit Andrew. După moartea mamei ei, tatăl s-a recăsătorit, dar copila nu a avut o relație bună cu mama vitregă, așa că a plecat de acasă la vârsta de 19 ani, fiind decisă să ajungă în Greenock. Vasul cu care călătorea a fost însă capturat de o navă de pirați din Maroc, la două săptămâni după ce începuse călătoria. Bărbații de pe vapor au fost uciși, iar femeile au fost duse pe piața sclavilor din Alger, Helen fiind cumpărată de un marocan bogat și apoi oferită sultanului Sidi Mohammid ibn Abdullah.
Fata era înaltă și subțire, avea părul roșcat și ochii verzi, așa că sultanul a îndrăgit-o imediat și a decis să o includă în haremul său. După scurt timp, a devenit cea de-a patra lui soție și, în cele din urmă, consoarta preferată, deși bărbatul era căsătorit și cu altă femeie europeană ce fusese capturată de corsari, o anume Marthe Franceschini.
Ca favorită a sultanului, Helen Gloag a avut o mare influență în harem și s-a spus că intervențiile ei au fost esențiale pentru eliberarea ulterioară a navigatorilor și a sclavilor capturați de pirați. Frumoasa scoțiană a reușit să trimită scrisori acasă și chiar să primească vizita fratelui ei, Robert, în Maroc.
Sidi Mohammid ibn Abdullah a murit în 1790, tronul a fost preluat de Mulai Yazeed, unul dintre fiii săi, iar în acel moment Helen și-a pierdut privilegiile la curtea marocană. Sultanul Yazeed i-a ucis pe cei doi fii ai fostei preferate a tatălui său și mai târziu în acel an femeia a avut aceeași soartă.
În 1905, ziarul Albina publica o descriere a târgurilor de sclavi și a obiceiurilor de căsătorie din Maroc: “În Maroc sunt robi și sunt târguri unde se vând robi. Iată cum este un astfel de târg: O curte mare. De jur împrejur, bolți unde sunt strânși cumpărători. Unii neguțători stau cu «marfa» lor sub vreo boltă, alții o plimbă de colo până colo, strigând lumea să o vadă. Am văzut aici cum bietele femei ședeau jos pe un covoraș și cum mușteriii le pipăiau să vadă dacă sunt sănătoase, le deschideau gura să le vadă dinții… întocmai cum faci când cumperi un cal. Prețul roabelor variază după priceperea lor.
Cele ce se iau numai ca servitoare sunt ieftine; cele care se iau ca să cânte sau să facă bucate sunt scumpe. Unele se cumpără pentru a fi neveste, religia lor permițând bărbaților a avea oricâte femei. Acestea sunt cele mai norocoase, căci, dacă nasc un copil, încetează a mai fi roabe și copilul devine legitim.
În genere, situațiunea femeilor este foarte înjosită. Ele nu au nici o învățătură și toată viața lor e plină de credințe deșerte. Dacă bărbatul e supărăcios, femeia aleargă la un vrăjitor să-i descânte; dacă copilul țipă ori e bolnav, ea aleargă la alt vrăjitor; dacă un băiat e leneș, la vrăjitor; dacă vreun membru al familiei e dus în vreo călătorie și n-are știri de la dânsul, iarăși la vrăjitor se duce. La un lucru țin mult femeile de acolo: să se îmbrace frumos; îmbrăcămintea lor se alcătuiește dintr-un halat lung până la picioare, pe deasupra o cămășuță legată la mijloc cu brâu de piele ori de mătase. Umblă fără ciorapi, cu niște papuci împodobiți cu fir de aur. Pe cap poartă o basma de mătase și peste ea o mică coroană de carton acoperită cu lână brodată sau cu pietre scumpe, după cum îi dă mâna fiecăreia.
Cele bogate poartă cercei, brățări, inele la picioare, salbe la gât. Toate se vopsesc pe obraz și pe buze și își fac sprâncenele și genele. Deși legea dă voie bărbaților să aibă oricâte femei, acest obicei începe să se cam părăsească. Mai ales oamenii săraci au o singură nevastă, care costă mai ieftin decât un harem. Neveste multe are sultanul. El este silit la aceasta, căci, pe lângă nevestele pe care și le ia singur, trebuie să primească darurile care i se trimit de către pași și aceștia își dau silința să-i trimită femei frumoase de prin diferitele părți ale țării.
Locuitorii Marocului țin mult la credințele lor religioase. Chiar împărțirea zilei se face după rugăciuni: la două ceasuri din noapte, este rugăciunea dimineții; între trei și patru ceasuri după prânz, este rugăciunea apusului; pe la 9 seara este rugăciunea nopții. Afară de rugăciunea de dimineață, toate celelalte se anunță din turnurile bisericilor de către anume preoți care se cheamă muezini.
Biserici sunt multe; ele se cheamă moschei. Sunt făcute cam după un plan, un șir de clădiri în jurul unei curți și în mijlocul curții o fântână. Mai țin ei și la mâncare. Mănâncă feluri multe însă numai la prânz, iar seara mănâncă foarte puțin. Călătorii care au fost ospătați în casele marocanilor povestesc lucruri uimitoare despre mesele lor: înainte de masă se oferă la toți musafirii câte o ceașcă sau două de ceai cu foarte mult zahăr și cu mentă. Pe urmă se duc ligheane și ibrice, toată lumea se spală pe mâini, pentru că acolo nu se mănâncă cu furculița. Apoi se aduc bucatele.
Iată ce povestea un călător italian: «Am gustat din primul fel cu încredere. Dumnezeule! Așa aș fi vrut să am înaintea mea pe bucătar ca să-l strâng de gât. N-aș putea să spun ce gust aveau bucatele. Mi se părea că au turnat în farfurii toate borcanele cu pomezi și toate sticlele cu parfumuri din prăvălia unui coafor. Mi-era necaz cu atât mai mult cu cât vedeam că pomezile și parfumurile astea stricau gustul peștelui, puiului, mielului, care se întrebuințase ca să prepare feluri de mâncare. Și câte feluri vă închipuiți că ne-au dat? Cu fructe cu tot… 23! După masă, toată lumea se spală pe mâini și își parfumează hainele, apoi se întinde pe sofale și ascultă muzică.
Mese mari se dau și cu prilejul sărbătorilor de la căsătorii. Fetele se mărită la 15 – 16 ani, iar băieții, la 20 – 25. Acolo fetele nu au zestre, ci bărbații trebuie să dea parale când se însoară. Cu suma dată de ginere se cumpără de obicei haine. Actul de căsătorie se scrie într-o moschee de către un preot anume însărcinat cu asemenea lucru. Logodna se face printr-o mare petrecere în casa părinților fetei. Mama ginerelui dă fetei un dar, iar fata, a doua zi după logodnă, gătește bucate și le trimite ginerului. El și adună prietenii, mănâncă tot și trimite înapoi vasele goale, însă cu daruri. Când are banii pentru plata zestrei, îi trimite prin doi prieteni la părinții fetei și atunci se face nunta, într-o luni sau într-o joi.
Înainte de căsătorie, fata trebuie să facă șapte băi în șapte zile. În ajunul nunții încep petrecerile, care țin șapte zile. Aceste petreceri nu se fac însă în casa bărbatului, ci în altă casă anume închiriată. Aici stă mirele toată ziua de petrecere cu prietenii, iar seara se duce acasă. Mireasa își schimbă hainele în fiecare zi, însă poartă părul înnodat și nu are cingătoare. În a șaptea zi, bărbatul desface părul nevestei și-i pune cingătoare. Atunci căsătoria este definitivă…”
Sursa: Albina, mai 1905
