HomeVizionariiSilviu Stănculescu, amintiri din alte vremuri

Silviu Stănculescu, amintiri din alte vremuri

Silviu Stănculescu
DS TW

“M-am născut pe 24 ianuarie 1932 la Timişoara. Deşi născut în Banat, sunt, de fapt, oltean, familia mea fiind, nu zâmbiţi, din Caracal. Parte din liceu l-am făcut la Bucureşti, la Sfântul Sava, ca bursier, parte la Târgovişte, parte la Caracal (Şcoala medie de comerţ), parte la Craiova. Teatrul? L-am început de mic. Evident, ca recitator. Figuraţia, pe scenă, am început-o din clasa a lV-a. Rolurile, elevii le căpătau în raport direct cu notele la română, catedra pasionatului animator Costică Drăgulescu. Aşa că jucam chelnerul din D-ale carnavalului (rol în care am… colaborat cu Caragiale, adăugând pentru prima şi ultima oară replici de la mine.)

Dar, paralel cu teatrul, făceam şi sport. Sport de performanţă. Am adus Caracalului locul I la volei pe ţară! Specialitatea mea: triplul salt. Timid, provincial, cam sărac şi descurajat, am dat examen la l.C.F. Noţiuni ca „mimică”, „comportament scenic”, scrise în avizierul Institutului de teatru m-au descurajat. Mi se spunea că vorbesc cu gura închisă, aşa am reuşit Ia… I.C.F. Colegii mei au ajuns sportivi emeriţi. Eu am urmat însă numai câteva luni aici.

Silviu Stănculescu

Mi-a fost folositor sportul, dar mi-era mai tare dor de-acasă, de logodnica de atunci, soţia de azi. Am aranjat clasica telegramă, „vino urgent acasă, mama grav bolnavă”, şi am făcut un… triplu salt, dar înapoi. În primăvara lui 1952, soseşte la Caracal caravana cinematografică; se recrutau candidaţi pentru templul de celuloid al filmului. Cel mai aprig suporter al meu era Falonic — pe adevăratul lui nume Falie Aron, agent teatral prin vocaţie şi pasiune. Până azi, când are 70 de ani, a urmărit de aproape cariera artistică a fiecărui localnic. Nu i-a fost greu să mă convingă şi pe mine. Pentru că o „comisie ” mi-a spus că am faţa asimetrică, am dat examen la regie. Eram deştept sau cult? Nu ştiu! Şi totuşi, actoria mi-a fost destinul. George Vraca m-a remarcat, deşi eram cam melodramatic şi „suferitor”. Pe deasupra, mai eram şi comod. Am dat examen spunând comisiei: „dau pentru Actorie sau Regie… Nu ştiu precis pentru care!” Şi am reuşit!…

Institutul? Am lucrat cu Ana Barcan, apoi cu Pop Marţian. O întâmplare de la jumătatea primului an a jucat un mare rol în procesul dezvoltării mele ulterioare: mi s-a pus o notă mult mai mică decât meritam, urmărind ca obiectiv pedagogic stimularea mea. Cât pe ce să mă las de teatru, totuşi experienţa a reuşit.

În şcoală, rolurile mele nu erau de june-prim, cum poate aţi fi înclinat să credeţi, ci de erou dramatic. Printre cele pe care le cred mai reuşite: Colonelul Boriozkin din Caleaşca de aur, Chiriac din O noapte furtunoasă. Ce spuneţi de generaţia mea: George Constantin, Gh. Cozorici, C. Rauţki, Draga Olteanu, Silvia Popovici, Sanda Toma, Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, D. Rucăreanu, şi atâţia alţii. Serie „de aur”, nu? Și apoi absolvenţii şi-au luat zborul spre teatre de provincie. Eu am ales Bacăul.

(…)

Ce fel de actor sunt eu? Ceea ce realizez se bazează mai puţin pe studiu, mai mult pe intuiţie. Lucrurile învăţate în Institut mi-au rămas. Defecte? Îndrăznesc prea puţin, am prea mult simplitate, sinceritate poate neprelucrată scenic. Fac parte dintre actorii care nu trebuie conduşi de mână, dădăciţi, dacă întâlnesc o concepţie regizorală bine marcată. Şi apoi… apoi nu prea ştiu să refuz un rol nepotrivit, o colaborare în plus… Sunt timid, în ciuda aparenţelor, şi, acum obsedat de ideea de a încerca să fac în anii pe care-i mai am nişte lucruri… Am impresia că mă cunoaşte lumea şi descopăr cu bucurie pe cei care mă cunosc.

(…)

Nu-s încă mulţumit cu ceea ce fac în meserie, dar marea mea satisfacţie este nu atât cu ceea ce am făcut eu, ci cu ce-a făcut generaţia mea, George Constantin, Draga Olteanu, Sanda Toma, Mircea Albulescu… Încerc să şi cânt câteodată… (Am uitat să vă povestesc că, odinioară, mi se prevedea o carieră de tenor dramatic). Mai abordez şi music-hallul, gen atât de discutat şi dificil…

Viaţa personală? Oare îmi mai rămâne timp să trec prin viaţă? De pildă, eu văd mai puţine filme decât orice spectator obişnuit…

Hobby? Adun cutii de chibriturii şi am o colecţie ce creşte mereu. Pasiunea vieţii mele: Catrinel — 4 ani şi Radu — 2 ani”.

Silviu Stănculescu
Silviu Stănculescu
Silviu Stănculescu

Silviu Stănculescu a încetat din viață pe 23 octombrie 1998 la București, la vârsta de 66 de ani.

Sursa:

Revista Teatrul 1972, 1985

DS TW

leave a comment