Pe 13 ianuarie 1918, guvernul bolşevic a decis întreruperea relaţiilor diplomatice cu România, pe care o considera ostilă noului regim instaurat la Sankt Petersburg. Hotărârea Sovietului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Federative Ruse din acea zi menţiona:
1. Toate relaţiile diplomatice cu România încetează. Legaţia română şi, în general, toţi reprezentanţii autorităţilor române se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo de frontieră.
2. Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român.
Tezaurul României fusese încărcat în decembrie 1916 în 17 vagoane de tren, iar în cele 1738 casete care au fost trimise la Moscova se afla depozitat aurul României, sub formă de lingouri și monede diverse, în valoare totală de 314.580.456,84 lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete ce conțineau bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur.
Printre obiectele de patrimoniu, conform inventarului, se aflau: epitrafirul de la Mănăstirea Dobrovăț, tezaurul de la Pietroasele, tezaurul de la Turnu Măgurele, rhytonul de argint de la Poroina Mare, patru planșe cu bijuterii barbare de aur, epitaful de la Mănăstirea Cozia din 1396, epitaful de la Mănăstirea Dobrovăț din 1506, covorul de Genua de la Mănăstirea Bistrița din 1514, un epitrafir din epoca lui Constantin Brâncoveanu, rucavițe din epoca lui Ștefan cel Mare, cădelnița de argint de la Mănăstirea Tismana din secolul al XIV-lea, patru cruci de argint aurit din epoca lui Șerban Cantacuzino, o cruce mare din lemn de chiparos de la Mănăstirea Slatina, o evanghelie slavonă, un manuscris din anul 1405 de la Mănăstirea Tismana, un manuscris din anul 1502 și încă două evanghelii slavone imprimate.
Soarta bijuteriilor reginei Maria a fost subiectul multor investigaţii jurnalistice în perioada interbelică. Poslednyie Novosti, ziarul emigranţilor ruşi la Paris, a făcut o relatare interesantă despre acest subiect în 1933.
Bijuteriile, care se aflau în păstrarea domnului Constantin Diamandy, pe atunci ministru plenipotenţiar la Sankt Petersburg au ajuns, în primăvara anului 1918, după evacuarea ambasadorilor şi miniştrilor străini din Rusia sovietică, la consulul american la Moscova, iar acesta, înainte de a părăsi la rândul său Rusia, le-a predat consulului norvegian.
Norvegianul locuia în acel moment într-o vilă situată pe strada Charitonov nr. 15. La sfârşitul anului 1918, şi personalul consulatului norvegian a fost nevoit să părăsească Rusia și, pentru a salva tezaurul ce îi fusese încredinţat, diplomatul a ascuns casetele într-un zid al reședinței sale, în speranţa că, mai târziu, bijuteriile vor putea fi recuperate din ascunzişul secret.
Un singur om din Moscova ştia despre comoara din zidul vilei, acesta fiind un fost servitor al Consulatului, supus rus, care n-a putut să plece cu restul personalului în Norvegia. După ceva timp acest servitor a murit, însă, înainte de a închide ochii, a povestit unui cetăţean german, un anume K., despre existenţa comorii, indicându-i exact locul din perete unde au fost zidite casetele. În 1923, K., refugiat în Germania, a luat legătura cu Ambasada Sovietică din Berlin.
Acest individ, K., secretarul Ambasadei Sovietice, Iakubovici, şi cel de-al doilea secretar, Mirov, au încheiat un contract verbal în baza căruia i se garanta lui K., drept răsplată pentru denunţul lui, un anumit procent din valoarea tezaurului. Înţelegerea a fost confirmată în prezenţa reprezentantului Băncii de Stat sovietice, Sergheev-Romm, trimis special în acest scop la Berlin. Se pare că germanul K., născut şi crescut la Moscova, era un vechi coleg al lui Sergheev-Romm și, considerându-l prieten, a aranjat rapid afacerea. După rezolvarea formalităților, K. a plecat la Moscova și l-a contactat pe un anume Stein, care s-a recomandat reprezentant al Ministerului de Finanţe sovietic. Vila din strada Charitonov era, la acel moment, ocupată de Misiunea Cehoslovacă și, din acest motiv, oficialii i-au comunicat lui K. că nu poate începe căutarea comorii, deoarece chestiunea e prea delicată şi trebuie, pentru moment, să renunţe.
Peste trei luni, în imobilul Misiunii Cehoslovace au descins reprezentanții CEKA, poliția secretă sovietică, spunându-le funcționarilor diplomatici că sunt muncitori de la conductele de apă și arătându-le un ordin al Sovietelor din Moscova care dispunea repararea imediată a ţevilor de la etaj. Tezaurul era zidit, conform informațiilor pe care sovieticii le primiseră de la Stein, într-un perete la primul etaj. În timpul reparaţiilor, Misiunea Cehoslovacă s-a mutat la etajul al doilea, lucrările au început în septembrie 1923 și peste câteva zile bijuteriile au fost descoperite şi apoi transportate în depozitul Sovietelor. În 1928, germanul K. a aflat, din întâmplare, că tezaurul fusese găsit şi că, practic, a fost tras pe sfoară. În consecinţă, s-a adresat unui avocat berlinez, Bruno Marwitz, rugându-l să intenteze un proces Uniunii Sovietice.
Marwitz, înainte de a incepe acţiunea în justiţie, s-a adresat Ambasadei Sovietice din Berlin pentru a i se confirma dacă a existat o înţelegere în sensul declaraţiilor pe care i le oferise clientul său. Iakubovici, primul secretar al Ambasadei Sovietice, a recunoscut, într-o formă destul de imprudentă, că, într-adevăr, vorbise cu dl. K. despre tezaur şi că, după această convorbire, K. plecase la Moscova.
Diplomatul sovietic nu-şi amintea însă despre niciun fel de obligaţii formale faţă de K., iar procesul ameninţa să devină complicat pentru guvernul sovietic, mai ales pentru că era inevitabilă intervenţia guvernului român care, până atunci, nu ştia aproape nimic despre soarta bijuteriilor reginei Maria. Pentru a scăpa de această acţiune în instanţă, Ambasada Sovietică din Berlin a intervenit pe lângă ministerul de externe german care a făcut demersuri pentru a opri procesul. Intervenţiile au avut succes, deoarece acțiunea s-a terminat fără niciun rezultat: citaţiile nu au putut fi înmânate nici Băncii de Stat sovietice, nici agentului din Berlin al Ministerului de Finanţe rus, nici Ministerului de Finanţe din Moscova. Pretextând că nu poate îndeplini formalităţile, Ministerul de Externe german a refuzat să trimită citaţiile la Moscova.
În acelaşi timp, oficialii germani i-au atras atenţia lui Bruno Marwitz că unui avocat german nu-i este permis să apere interesele unui tăinuitor de obiecte furate (asta pentru că domnul K. începuse demersurile în justiţie fără acordul proprietarilor bijuteriilor, Guvernul român şi Familia Regală). Avocatul Marwitz s-a văzut nevoit să renunţe la orice acţiune în instanţă, iar 6 ani mai târziu, în noiembrie 1939, a murit subit.
Surse:
Un proces la Berlin privitor la bijuteriile MS Regina Maria
Tezaurul romanesc de la Moscova, Mihail Gr. Romascanu, Institutul Economic Romanesc, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1934
