Aducerea osemintelor lui Dimitrie Cantemir de la Moscova

Pe 14 iunie 1935 a sosit în portul Constanța vaporul „Principesa Maria”, care venea de la Odesa aducând osemintele lui Dimitrie Cantemir și o parte din tezaurul României expediat la Moscova în timpul războiului. Tot atunci au fost aduse și lespezile de pe mormântul lui Cantemir. Cele 1.445 de lăzi (ce cântăreau 135.000 de kilograme) cu piese de arhivă şi documente de stat cuprindeau bancnote ale Băncii Naţionale, dar obiecte de valoare istorică sau materiale preţioase nu s-au aflat în acel transport.

Evenimentul a fost tratat pe larg în presa din România:

“Constanța, 14 iunie. Cheiul e înţesat de lume. Autorităţile locale sunt reprezentate prin domnii amiral Bălănescu, comandor Ştefan Popescu, căpitanul portului, d. V. Bellu, prefect, Antonescu, chestor, Duca, şeful poliţiei portului, etc. Se observă de la distanţă, în mijlocul punţii, catafalcul improvizat cu rămăşiţele voievodului moldovean, așezate într-o cutie lungă de doi metri, lată de un metru și înaltă de 0,25 m, înfășurată în pânză de sac. Tot atunci au fost aduse și lespezile de pe mormântul lui Cantemir, acoperite cu steagul tricolor. Ni se permite, după sumarele formalităţi de carantină ale vasului, să urcăm pe bord.

Mai întâi, câteva cuvinte despre conţinutul lăzilor. Nu cuprind decât piese de arhivă şi documente de stat. Autorităţile sovietice ar fi vrut să le predea inventariate, ladă cu ladă, la Moscova; s-a revenit însă, considerându-se că imensa cantitate de acte ar fi necesitat timp îndelungat. Se pare că, deşi lăzile au stat atâţia ani depozitate în Rusia, nu au fost cercetate sau, în tot cazul, superficial. Acest lucru se deduce din faptul că imobilizarea îndelungă a pricinuit deteriorarea câtorva fără să se fi dăunat conţinuturile.

Deşi personalul vasului nu e în măsură să precizeze ce altceva decât arhivă s-a mai adus, din informaţile noastre rezultă că aceasta-i totul deocamdată. Lucrurile de valoare istorică sau materiale preţioase nu se găsesc în acest transport. Întâmplător, la Odessa, în timpul încărcării, stricându-se câteva lăzi, s-a constatat că e vorba şi de bancnote astăzi fără valoare. Lăzile mai cuprind şi lucruri fără importanţă sau, dacă vreţi, maculatură, adică hârtii particulare precum diplome, testamente, fel de fel de scripte expediate cu toptanul.

La ora 11, moaştele au fost puse pe un catafalc ad-hoc. O gardă de marinari îl străjueşte. Ceva mai târziu s-a oficiat un serviciu religios de către preoţii constănţeni. Publicul a început, chiar de la oprirea vaporului, cu îngăduinţa autortăţilor, să se perinde în jurul catafalcului, aducând omagiul lui pios rămăşiţelor aceluia ce a fost un vajnic domn şi un admirabil cărturar. Pelerinajul va dura până duminică dimineaţa, când osemintele vor fi transportate cu toată solemnitatea la Iaşi, unde se va face înhumarea.

Vasul “Principesa Maria” a repatriat și un cetăţean român aflător în Rusia Sovietică încă din timpul războiului. E un anume Toma Cazacu, de fel din Turnu Măgurele. E invalid. Am stat de vorbă cu dânsul. E un ins mărunt, pipernicit aproape, îmbrăcat cu o bluză albă rusească sub un surtuc vechi, negru. E intimidat de ziariştii, fotografii şi curioşii care-l înconjoară. Ne spune că i s-a făcut dor de ţară, de ai lui şi stăruinţele i-au fost realizate. Şi-a adus cu sine un samovar, un radio, o pendulă lungă de doi metri, un pat de fier nichelat şi o valiză. E toată averea lui. După formalităţile poliţieneşti, va fi lăsat să plece la Turnu Măgurele.

Domnul căpitan Em. Paraschivescu, comandantul vasului, e un distins marinar și a avut amabilitatea să ne împărtăşească impresiile primei vizite făcute de un vapor românesc într-un port sovietic. Domnia-sa e încântat de primirea de la Odesa. Oaspeţii au fost timp de două zile obiectul atenţiei şi gentileţelor de tot soiul din partea autorităţilor şi publicului.

— Am fost primiţi admirabil, ne spune d. Paraschivescu. Întâi câteva lămuriri despre misiunea noastră. La Odessa am fost aşteptaţi, în afară de autorităţile locale, de domnii consuli Popovici şi Nicolau, care au luat în primire lăzile şi osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir. În port am primit o telegramă de salut din partea d-lui Ciuntu, ministrul României la Moscova, cu următorul conţinut: “Salut cu deosebită bucurie prezenţa pentru prima oară a pavilionului românesc într-un port sovietic. Vrednicului comandant al “Principesei” şi echipajului le spun din toată inima bun venit şi le urez sănătate”.

Încărcarea lăzilor a durat două zile, decurgând în modul cel mai dsăvârşit, graţie contribuţiei date de comandantul portului Odessa. Aşa ne spune d. Paraschivescu. În acest timp, continuă d-sa, s-a îngăduit ofiţerilor şi echipajului să viziteze oraşul, punându-li-se la dispoziţie automobile şi conducători.

Osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir vor fi îngropate într-o criptă a bisericii “Trei Ierarhi” din Iași. Vechile hrisoave aflătoare în mănăstirile noastre arată că în repetate rânduri domnitorii şi-au exprimat dorinţa de a fi îngropaţi într-o criptă comună. După trecere de veacuri, se pare că această dorinţă va fi împlinită. Problema construirii la Iaşi a unui mausoleu a fost discutată şi într-o şedinţă recentă a asociaţiei “Amicii universităţii”, care luptă pentru redresarea capitalei Moldovei. S-a propus atunci construirea unui Pantheon, unde să fie înmormântaţi toţi domnitorii Moldovei, precum şi personalităţile care au avut un rol preponderent în viaţa şi ascensiunea acestei proprovincii.

Membrii comitetului ieşenist au hotărît chiar să facă demersuri pe lângă forurile centrale pentru obţinerea sumei necesare construirii unui mausoleu la Iaşi. Centrul a înţeles necesitatea realizării acestui punct din programul comitetului ieşenist şi a promis tot concursul. Am avut prilejul să discutăm despre această chestiune cu unul din conducătorii preoţimii ieşene. Interlocutorul nostru ne-a declarat următoarele: “Un Pantheon la Iaşi este fără îndoială o realizare de mare importanţă. Trebuie menţinut în spiritul neamului nostru respectul pentru Iaşi, oraşul marilor înfăptuiri.

Dacă astăzi situaţia acestui târg e de plâns din pricina centralismului excesiv, totuşi capitala Moldovei rămâne cetatea sfântă a ţării noastre. Bisericile clădite de marii noştri ctitori, pietrele şi monumentele cu inscripţii vechi, hrisoavele din mănăstiri, sunt o pildă vie a marilor acte ce s-au înfăptuit in acest oraş. Unii interesaţi se pun în calea ridicării Iaşului din punct de vedere economic şi edilitar. Dar nimeni şi nimic nu vor putea ştirbi câtuşi de puţin importanţa lui istorică. Mausoleul care se proiectează astăzi nu îşi are nicăieri un loc mai indicat decât in cetatea culturii. Osemintele celora care au condus cândva destinele acestei ţări sunt împrăştiate astăzi în toată ţara, fără nici o noimă. Raţional este că aceste oseminte sfinte pentru noi să fie aduse la Iaşi şi îngropate aci. La adunarea ieşenistă din Capitală, cineva a afirmat că Iaşul trebuie să devină muzeul naţional al României.

Şi noi, ieşenii, suntem pentru menţinerea oraşului nostru ca centru cultural, sau, cum a zis oratorul de la adunarea ieşenistă din Capitală, ca un muzeu naţional. Dar cum poate primi Iaşul un asemenea titlu, când vechile sale monumente sunt într-o stare deplorabilă? Numai cine a vizitat bisericile Golia, Sf. Sava, şi altele şi-a putut da seama cât de ruinate sunt monumentele ieşene. S-au făcut intervenţiuni pentru repararea acestor monumente şi, ca de obicei, ni s-a promis mult, fără însă a se realiza ceva.

Acum se aduc la Iaşi osemintele lui Dimitrie Cantemir, care vor fi înmormântate la biserica Trei Ierarhi. Putem considera acest fapt ca primul pas pentru cinstirea Iaşului istoric. Şi dacă vom ajunge timpul când se vor aduce la Iaşi şi osemintele celorlalţi domnitori moldoveni şi se vor repara bisericile şi monumentele Iaşului, abia atunci capitala Moldovei va putea fi cu drept cuvânt numită leagănul culturii româneşti”.

Pentru solemnitatea de luni dimineaţă, când osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir vor fi transportate de la gara locală la biserica “Trei Ierarhi”, autorităţile locale au făcut mari pregătiri. Ceremonia va decurge cu un fast deosebit, cum se cuvine memoriei voievodului. La primirea osemintelor sale în Iaşi vor participa, după cum s-a anunţat, toţi membrii guvernului şi un reprezentant al Curţii Regale”.

Scriitorul Mihail Sebastian scria în cotidianul “Rampa”:

“Nu încape îndoială, mormântul domnesc de la Iaşi, abia de zece zile închis, ascunde un necunoscut. Dimitrie Cantemir rămâne să fie de aici încolo descoperit. Deocamdată nu este în conştiinţa românească decât un nume de legendă, un mit îndepărtat, un anonim cu prestigiu. În anul una mie nouă sute treizeci şi cinci, Dimitrie Cantemir îşi aşteaptă încă un traducător. Nu avem până azi o ediţie românească a operelor sale complete. Acest fapt măsoară, în simpla lui brutalitate, seriozitatea noastră, devoţiunea noastră, pasiunea pe care suntem în stare să o dedicăm existenţa lor miraculoasă, cu care istoria şi cultura românească au fost învrednicite.

Nu-mi place — vă rog să credeţi — nu-mi place deloc acest stil cronicăresc şi solemn în care scriu rândurile de mai sus, dar a vorbi despre Cantemir e un fapt în sine însuşi solemn. Vast prin tot ce a trăit, a gândit şi a scris, Cantemir rămâne încă dincolo de hotarele culturii noastre, pe care nu ne-am ostenit să le lărgim atât încât să-l cuprindă.

De altfel, aproape acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre un alt erou al culturii noastre, mult mai recent însă, aproape contemporan nouă şi totuşi, ca şi Cantemir, ignorat. Mă gândesc la Hasdeu. S-ar spune că ne sperie tot ce depăşeşte anumite limite şi dimensiuni. S-ar spune că ne temem de tot ce e vast şi complex.Personalităţile prea cuprinzătoare ne intimidează. Nu ne place să cunoaştem decât pe suprafeţe mici, în orizonturi mărginite, în capitole scurte. De îndată ce o minte românească aruncă prea multe lumini, în prea multe domenii, ea e sortită unei ignorări, cel mult respectuoasă, dar de neclintit. Este un sistem al culturii noastre ceva care respinge automat tot ce este meteoric, miraculos, extraordinar.

Nici Eminescu n-a scăpat acestui spirit limitat de asimilare a valorilor. Am reţinut din el versurile (nici acelea pe toate) şi am lăsat apoi în întuneric 16.000 de pagini de manuscris, pe care abia acum o echipă de eminescieni studioşi le triază din propriul îndemn. Cantemir a fost şi mai sumar lichidat. L-am clasat undeva în cărţile de şcoală şi am terminat cu el. Opera i-am tradus-o pe apucate, fragmentar, destrămând-o. Viaţa i-am lăsat-o nedezlegată, ascunzătoare de mari fapte nici astăzi ştiute. Şi ce vie, ce fertilă, ce creatoare ar putea fi prezenţa lui Cantemir într-o cultură care l-ar scoate din uitare!

E adevărat că Fundaţiile Regale, încă din primul ceas al înfiinţării lor, au înscris în programul de tipărituri un studiu despre Cantemir. Dar nu ştiu al cui o fi nenorocul (al Fundaţiilor? al lui Cantemir?), nici până azi lucrarea nu a pornit la drum. Câţi ani vor mai trece până vom dispune de o astfel de introducere la cunoaşterea lui Cantemir? Şi pentru a ne spune gândul întreg, nu trecerea anilor ne îngrijorează, ci gândul că vor trece inutil şi că nu vor aduce nici un pas mai mult pe acest drum nebătut.

“Fundaţiile” au făcut o alegere nefericită în persoana unui gazetar care, până în prezent, nu a publicat decât “coupuri” din jurnale şi inserţii editoriale. Recunosc că n-a fost o “alegere” propriu zisă şi că mâna editurii a fost forţată de o “campanie” prealabilă, ca prin minune încetată exact în ziua încasării acordului. Afacerea e prea obscură ca aspect moral pentru ca să ne mai ocupăm de ea.

Era doar nevoie de un cărturar, nu de un agent de publicitate. Se cerea un om obişnuit cu textele, cu munca de biliotecă, un erudit şi un creator, în acelaşi timp, un intelectual şi un critic. Toate acestea nu se pot suplini cu delirul stilistic al unui tânăr care n-a scris niciodată pe o suprafaţă mai mare de zece centimetri. Neluând asemenea precauţii, Fundaţia se vede astăzi în situaţia de a i se compromite una din cele mai frumoase iniţiative ale sale. Căci, după doi ani de la semnarea unui contract din multe puncte de vedere generos, am fi în drept să cerem dacă nu lucrarea terminată, cel puţin un raport serios asupra stadiului în care se află. Ei bine, în locul unei astfel de informaţii, tânărul şi ipoteticul biograf al lui Dimitrie Cantemir ne oferă… un buletin medical…”

*** Patimile Domnului Dimitrie Cantemir, Mihail Sebastian, Rampa, 1935