HomeVizionariiScriitoriȘt. O. Iosif, o iubire fatală. Poetul s-a stins pe 22 iunie 1913

Șt. O. Iosif, o iubire fatală. Poetul s-a stins pe 22 iunie 1913

DS TW

Ștefan Octavian Iosif s-a născut pe 11 octombrie 1875 și a fost fiul directorului unei școli românești din Șcheii Brașovului, Ștefan, și al Paraschivei, fiica unui preot. Tânărul a urmat gimnaziul la Brașov și apoi liceul la Sibiu și București, luându-și bacalaureatul în anul 1895. A început de două ori Facultatea de Litere și Filosofie la București, dar nu a reușit să își ia licența.

Poetul a primit un post de copist la Ministerul de Domenii, a fost apoi corector de ziar, custode al Bibliotecii Fundației Universitare și al Muzeului Theodor Aman, redactor al revistei Sămănătorul și colaborator al ziarelor Adevărul, Adevărul ilustrat și Convorbiri literare.

Scurtul său destin a fost marcat nu doar de o viață literară efervescentă, de prieteniile apropiate cu marii scriitori ai Românei de dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial, ci și de dragostea pentru Natalia Negru, femeia care s-a căsătorit, ulterior, cu cel mai bun prieten al lui, Dimitrie Anghel.

Șt. O. Iosif și poetul Dimitrie Anghel se cunoscuseră la Paris în 1901, unde ambii se aflau la studii. Șt. O. avea 26 de ani, iar Anghel avea 28 de ani, s-au împrietenit, dar drama tinerilor poeți a fost că s-au îndrăgostit de aceeași femeie, prozatoarea Natalia Negru. Inițial, Natalia l-a ales pe Șt. O. Iosif și cei doi s-au logodit, romantic, cu inele din două fire de iarbă, pe 1 mai 1903. Tatăl ei le-a construit o casă la Tecucel, un an mai târziu, pe 2 mai 1904, s-au logodit oficial, iar în iulie 1904 s-au căsătorit.

Pe 20 august 1905 s-a născut fiica lor, Corina, dar în 1910 relațiile dintre poet și frumoasa soție s-au răcit. Natalia a decis să divorțeze, apoi a plecat în Franța, împreună cu fetița. I-a scris lui Șt. O. să vină după ea, în încercarea de a-și salva căsnicia, însă acesta, rănit în orgoliu, a refuzat. În schimb a plecat la Paris, după un timp, prietenul soțului, Dimitrie Anghel.

Cei doi poeți lucraseră împreună în tot acest timp, semnaseră sub pseudonimul A. Mirea, cuplul Șt. O. Iosif – Natalia Negru chiar l-a găzduit pe D. Anghel, dar amiciția se încheiase când cel din urmă i-a destăinuit lui Iosif că e îndrăgostit de soția lui. I-a propus chiar să se dueleze, iar cel care supraviețuia să rămână cu frumoasa Natalia, după cum menționează Șerban Cioculescu în volumul său, “Dimitrie Anghel, Viața și opera”. Scrisorile lui Anghel, publicate de Natalia Negru în “Helianta. Două vieți stinse”, o biografie romanțată ce a apărut în 1921, arată pasiunea și perseverența cu care bărbatul și-a urmărit scopul, acela de a-i deveni soț:

“Cum vezi, te am cu mine, că te-am întemnițat de vie în sufletul meu, ca Meșterul Manole.

În minutul acesta, eu înlătur depărtările și răstorn clepsidra lui Cronos.

Te vreau și te am.

Te chem… și te supui! (…)”

Sedusă de temperamentalul poet, Natalia s-a căsătorit, pe 3 noiembrie 1911, cu acesta. Doi ani mai târziu, pe 21 iunie 1913, Șt. O. Iosif s-a internat la Spitalul Colțea pentru că fusese diagnosticat cu sifilis. De pe patul de suferință, a auzit soldații români mobilizați pentru cel de-al Doilea Război Balcanic care plecau pe front cântând marșul patriotic pe care compozitorul Alfonso Castaldi îl pusese pe note după poezia “La arme!”, versuri pe care Iosif le scrisese în acel an:

“La arme, cei de-un sânge și de-o lege!

La arme, pentru neam și pentru rege!

Când Patria ne cheamă sub drapel,

Datori sunt toți copiii ei s-alerge,

Să-l apere, să moară pentru el!”

Pe 22 iunie poetul, care avea doar 38 de ani, a murit din cauza unei congestii cerebrale și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București. Convoiul lui funerar s-a intersectat cu alte batalioane de soldați care se îndreptau spre Dunăre pentru a lupta în războiul care izbucnise cu câteva zile înainte. A doua zi, un bun prieten al lui Șt. O. Iosif, criticul literar Ilarie Chendi, și-a pus capăt zilelor, urmând jurământul pe care cei doi și-l făcuseră. Au fost înmormântați cu mare jale în morminte alăturate, la Cimitirul Bellu.

După o vreme, mariajul Nataliei Negru cu Dimitrie Anghel s-a degradat și curând au început certuri violente provocate de gelozia bărbatului, care o ținea pe Natalia închisă cu cheia în casă, nu voia să o lase să meargă nicăieri singură și nici să-i permită să primească musafiri.

După un scandal pornit de la un incident minor, în timp ce se aflau în drum spre Iași, cei doi au continuat disputa acasă. În dimineața zilei de 27 octombrie 1914, Dimitrie Anghel, cuprins de remușcări, s-a împușcat în piept, după ce inițial trăsese un foc de armă care o rănise pe Natalia. Dus la un spital la Iași, poetul a murit pe 13 noiembrie 1914, din cauza unei septicemii ce fusese provocată de infectarea rănii pe care singur și-o provocase.

Doi ani mai târziu Natalia și-a pierdut și fetița, pe Corina, care a murit pe 13 septembrie 1916, ucisă de o schijă provenită de la o bombă aruncată dintr-un zeppelin german care bombarda Bucureștiul. Văduva a supraviețuit încă aproape 50 de ani, s-a mutat la Tecucel, unde a continuat să scrie și să traducă și a înființat Fundația Corina și St. O. Iosif.

Cartea ei, „Helianta. Două vieți stinse, Mărturisiri”, publicată în 1921, reprezintă mărturia subiectivă a tragicelor evenimente din tinerețe care au dus, indirect, la moartea a doi mari poeți ai epocii, Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel.

“Șt. O. Iosif rămâne nemuritor în poemele sale, cântecul de dragoste, cântecul de leagăn, bucuria iubirii, suspinele bunului răms. Calde, melancolice, turnate într-o formă simplă, impecabilă, într-o limbă pură, ele merită pe drept cuvânt epitetul clasic. Poet nu numai în scrisul său, dar și în pământeasca, omeneasca lui trecere, acest visător sfios, delicat, a fost dăruit cu tot mesajul și blestemul truverului: reverie, suferință, dragoste de natură, de soție, de copil, de prieteni. A fost înșelat în credințele lui, rănit, zdrobit. Crepusculul i-a fost tragic, finalul, de martir.

Șt. O. Iosif – poetul. Poetul prin vocație și destin. Prototipul.

Iar amintirea lui se perpetuează în noi – ultimii care l-am cunoscut – suavă, prietenească, înduioșată”, scrie despre Șt. O. Iosif Victor Eftimiu în volumul său, “Portrete și amintiri”.

DS TW
Latest comments
  • Au greşit grav (prin trădare, a prieteniei şi a iubirii), şi prietenul lui, şi soţia lui, care au, amîndoi, o culpă morală majoră, totală, faţă de el şi, care, din nefericire, n-au înţeles ce înseamnă cu adevărat iubirea şi prietenia, în sens pur creştin, iar din această dramă, a tuturor trei, cei doi îl au pe conştiinţă…
    (ADS 2023)

leave a comment