„Iosif nu mai este. Cu aceste patru cuvinte se încheie pentru totdeauna o viață adânc sbuciumată, un suflet profund onest și românesc, un talent ce a stat în slujba simțirilor proprii, a suferințelor nefățărite cu credință de câine care, biciuit și gonit, își urmează totuși cu ochi înlăcrămați stăpânul neînduplecat.
Îl cunosc de mult pe Iosif, de pe vremea când, cu capul apăsat în palme, dura, într-un colț ascuns al cofetăriei Frederic, șubreda idilă supremă a vieții lui. Printre șovăielile multora din existențele noastre literare, prin întortocherile drumurilor mai des preferate, viața acestui poet s-a desfășurat ca un fir distinct, veșnic același, un fir a cărui rămășiță de ghem s-a pierdut azi în cea mai disperată neorânduială.
În durere ca și-n bucurie, Iosif a fost pururea la fel, timid, modest, închis în el.Viața lui mi-a făcut totdeauna impresia unei chilii de schit pierdut în întunecimi nepătrunse, împrejmuit de buruieni și flori sălbatice, cu ușa și ferestrele închise veșnic, cu o carte deschisă pe masă sau pat și mereu fără pustnic în ea. Cine bătea la porțile acestei vieți nu primea mai niciodată răspuns de ospitalitate. Numai amăgiții și desnădăjduiții care se apropiau de chilia aceasta stranie cu evlavie de pelerini găseau o undă de mângâiere într-un ecou nedeslușit. Ca un răsunet care nu se știe de unde pleacă și care crește în aer, din zare în zare, ca și cum ar trece pe sub bolți de aramă este opera acestui poet.
Vorba lui era mai mult o șoaptă decât o glăsuire bărbătească, privirea lui șovăielnică și neîncrezătoare, pasul lui ferit și puțin cutezător. Tot așa de timidă pare și opera lui când o privești pe din afară. Nimic de piatră. Formă moale, ușor de mlădiat. Versul lui pare că e de ceară, un sculptor care a creat figuri de artă din lăcrămarea fierbinte
a unei lumânări uriașe, aprinsă la picioarele unui Christ ce nu poate muri. Și cum s-ar fi închegat în trăsături lapidare izbucnirile unui suflet atât de clocotitor, când în fiecare lacrimă a lui trăiește arzătoare durerea care a dezlănțuit-o, după cum în fiece izbucnire de lavă arde nestinsă flacăra care a produs erupția.
În natură, ca și în artă, căldura focului central înmoaie, desfigurează, topește rigiditatea formelor perfecte. Prin această căldură Iosif s–a ridicat în rândurile întâi ale poeților contemporani. Prin sinceritatea zguduitoare a fondului, poezia lui, adesea neîngrijită ca o femeie îndurerată în «négligé», a câștigat un prestigiu de onestitate literară, care adesea se poate confunda cu arta adevărată. A fost, desigur, un artist losif.
A fost un artist tocmai fiindcă a izbutit, prin căldura fondului său sufletesc, să subțieze atât de mult coaja cuvintelor, să topească într-atâta puterea izolatoare a formelor de artă, încât sentimentele exprimate de el în mod artistic să-și păstreze nealterată toată puterea lor elementară. Versul lui Iosif pare că răsare între cititor și poet ca o placă atât de subțire, încât prin ea cititorul poate pipăi svâcnirile adevărate ale inimii poetului exprimate în ritm de vers. În contrastul acesta izbitor dintre firea sa închisă, rece, necomunicativă, posomorâtă, oarecum mizantropă și opera sa spontană, fierbinte, comunicativă, intimă stă farmecul personalității literare a poetului dispărut atât de timpuriu.
În ajunul morții lui Iosif, mulțimea adunată în jurul Palatului Regal cerea mobilizarea, intonând “La Arme”, imnul care a pregătit războiul actual și în ale cărui accente ostașii noștri vor intra în foc. Iosif era în mijlocul acelei mulțimi entuziasmate de entuziasmul lui, urmărea cu ochi inlăcrămați mișcarea valurilor ei și bătea cu mânile tactul. Peste două zile, ostașii plecau în rânduri înflăcărate la război, aerul răsuna de accentele războinice ale imnului lui Iosif, iar poetul zăcea neînsuflețit pe o masă de spital, după ce într-o noapte de grozav zbucium i se întunecase lumina limpede a minții.
Mi s-a părut în clipa aceea înfiorătoare că sufletul lui Iosif s-a retras din încăperea-i de lut nu pentru a se nimici, ci spre a se desface în mii și mii de părticele, ca să se răspândească în aerul întreg și să se strecoare în toate piepturile ostașilor care vor lupta peste Dunăre. Și atunci am înțeles că cu Iosif a pierit singurul cântăreț al războiului nostru pentru a doua independență.
Cum a trăit, așa a murit Iosif, jertfind. Din sfărâmăturile fericirii lui a trebuit să se clădească fericirea altora; din zdrobirea totală a vieții lui acum pare că se va înfiripa visul de strălucire eroică al cărui herald a fost scumpul adormit.
Fire profund generoasă însă, Iosif n-a urât pe aceia care l-au lovit. Dimpotrivă, sufletul său lacom de nădejde binecuvânta durerea care-l flagela și, în loc să blesteme răul, cum au făcut marii pesimiști,
el pururea și-a acuzat propria sa inferioritate în fața nenorocirii. Cu acest gând de nețărmurită bunătatea a plecat din lumea aceasta.
De aceea, când l-am văzut întins în sicriu, fără viață, cu față de copil nevinovat care a suferit prea mult, mi-am adus aminte cum își alintă el chipul naiv când și-l vedea desenat undeva și, din versurile multe pe care le-a scris, mi-a răsărit în minte “Cântecul sfânt” dedicat copilei lui, Corina:
Cântecul ce-ades ți-l cânt
Când te-adorm în fapt de seară,
Puiule, e un cântec sfânt,
Vechi și simplu de la țară.
Mama mi-l cânta și ea
Și la viersul lui cel dulce
Puiul ei se potolea
Și-o lăsa frumos să-l culce.
Azi te-adorm cu dânsul eu,
Ieri el m’adormea pe mine,
Și-adormi pe tatăl meu
Când era copil ca tine…
Mâine, când voi fi pământ,
Nu-l uita nici tu, și zi-le,
Zi-le doina, cântec sfânt,
La copiii tăi, copile!
…Dar copila lui iubită era departe, n-auzea nimic, nu știa nimic. Versurile acestea, rostite parcă de buze necunoscute, le-auzeam numai eu. Și în aerul plin de entuziasm, ele păreau că se unesc cu accentele “Imnului patriotic” ca să vestească tuturor că, în aceste clipe de mari fapte naționale, a murit un poet național.
P. Locusteanu, Figuri dispărute: Șt. O. Iosif, Flacăra Literară, Artistică, Socială, iunie 1913
