
„Am dus la groapă pe Iosif. În biserica mohorâtă și pe drumul lung până la grădina morților, am tot privit pe puținii prieteni ce-l însoțeau la ultimul locaș.
Eram toți cam de-o seamă, prieteni și buni cunoscuți, care ne-am întâlnit, când și când, la vreo revistă, la o adunare pentru o faptă bună sau la o rară petrecere. Niciodată n-am fost legați toți împreună, n-am format vreo anumită ceată, cu șef sau altă organizație, și, cu toate astea, cei de azi am fost prieteni totdeauna, uniți prin aceeași dragoste pentru frumos, aceeași gândire și simțire pe care Șt. O. losif le reprezintă și le exprimase așa de înălțător.
Din ceata noastră răsfirată, el este primul care se duce în necunoscutul ce începe cu ultima suflare. Durerea ce ne-a cuprins când am aflat de stingerea unei minți și a unei simțiri alese ca a lui Iosif a fost mărită încă prin faptul că el se duce ca rândunica dintâi, care prin plecarea ei ne vestește apropierea iernii.
Unii poate nu-și dau seama, dar azi am constatat că timpul a cernut la toți neaua grijilor pe capetele noastre; azi, mâine, se va apropia pe rând funia la stejarul fiecăruia. Când ne gândim la fericitul Voltaire, stins la adânci bătrâneți, vom plânge că Șt. O. losif s-a dus prea de timpuriu, dar să ne amintim și de genialul Byron, pierit în floarea tinereții, mai tânăr chiar ca Iosif! Nu e vorba când pleci… pleci când îți vine rândul, dar dacă rămâne ceva de seamă după tine, atunci poți pleca cu cugetul împăcat, fie că te-or plânge sau nu cei din urmă.
Nu sunt destoinic pentru a caracteriza ce rămâne din cei 20 ani de activitate literară a lui Iosif, dar știu că puține mame vor fi care nu-și vor adormi copilul cu al lui „Cântec de leagăn“ și puțini viteji vor fi care nu vor striga ca el: „La arme“. Acestea ar fi destul ca să-i facă numele nemuritor!
Șt. O. Iosif a fost mai mult decât un poet liric; el a fost și un apostol al neamului, un apostol foarte discret, liniștit, cu puternice momente de avânt; eu am fost unul din puținii norocoși ce-l prindeam în asemenea momente. Cei care azi sau în viitor vor citi versul lui perfect, clar, liniștit, nu-și vor putea da seama niciodată de furtuna simțirilor lui ce se topea într-un vers așa de suav.
L-am cunoscut pe Șt. O. Iosif, așa cum l-au cunoscut toți, din versul lui de la „Viața“ și știam că era de-o seamă și de-o tagmă cu noi; l-am urmărit prin multele reviste unde scânteia talentul lui, dar l-am cunoscut personal la Paris, în anul ultimei mari expoziții, 1900. Acolo, la „Closerie des Lilas“, ne-am împrietenit într-o zi ca doi cunoscuți de demult. M-am întrebat atunci când l-am și cunoscut ce caută Iosif în acest viespar zgomotos? El nu era la locul lui și nici n-a găsit nimic acolo.
Mai târziu, într-o pădure pe malul unei ape din Bavaria și-a găsit el liniștea ce nu i-o putea da Parisul și acolo a scris Patriarhalele și Tălmăcirile din Heine. Am trăit însă cu Iosif în țară multe zile frumoase, poate ale lui cele mai frumoase, în timpul din perioada din urmă a „Sămănătorului“. Eram câțiva, puțini, dar cu inimă mare; voiam să facem noi ceea ce lăsase unul mare și puternic. Am desfășurat o muncă de suflete tinere, obișnuite cu munca.
Am făcut ce am putut, dar când Iosif ne-a părăsit, n-am mai putut face nimic. El, de altfel, întrupa ființa „Sămănătorului“ de la început. Pe atunci am petrecut ceasuri neuitate. Lungile seri de iarnă, răcoroasele nopți de vară treceau fără să băgăm de seamă, în fierbințeala discuțiunilor neterminabile și a plănuirilor adesea nerealizabile. Tăcutul și liniștitul losif de la o vreme devenea foarte elocvent; în cuvinte entuziaste schița câmpuri noi de lucru și indica drumuri îndrăznețe de urmat pentru înălțarea limbii și a neamului.
Ochii lui totdeauna lucitori, atunci scăpărau flăcări de revoltă sufletească, mai ales când vorbea de cei apăsați, aci la noi sau peste granițe. Ridicat în picioare, făcând gesturi largi cu mâna, apăsând pe cuvinte, el nu mai vorbea la cei trei-patru din jurul mesei, el vorbea neamului pe care l-ar fi înflăcărat cum ne încălzea pe noi.
Puțini l-au cunoscut așa pe Iosif! Cum a fost epoca aceea se va vedea mai târziu, când timpul lui, cel dintâi dintre noi care se duce, și al altora care-l vor urma, va deveni de domeniul istoriei. Pentru mine a fost un timp de mare înălțare sufletească. Dar viața are atâtea suișuri și scoborâșuri, atâtea răspântii și piedici, încât pentru timpurile și societatea noastră de azi și pentru inima lui Iosif nu e de mirare că admiratul nostru prieten de la o vreme a trecut din nenorocire în nenorocire și a fost nevoit să se înstrăineze de mulți dintre cei mai de aproape prieteni ai lui.
După firea mea, nu mi-am închipuit niciodată ca o simțire să fie atât de profund infiltrată în făptura unui om încât o nenorocire legată de acea simțire să doboare toată făptura. Noblețea firii lui și curățenia sufletului lui s-au văzut în continua durere născută din iubirea neînțeleasă de mulți, care l-a stăpânit mereu acum în urmă, până l-a răpus.
Iubirea la Șt. O. Iosif a fost atât de curată și de sfântă, încât pe aripile ei nevăzute sufletul lui a trecut liniștit în ceruri. Țara pierde în Șt. O. Iosif un poet gingaș și un naționalist de seamă, și mai ales acum de trebuință.
Noi, cei de la fostul „Sămănător“, pierdem un prieten și un tovarăș de gândire ce nu se poate înlocui. Acum, când din multe părți se recheamă timpurile și curentul „Sămănătorului“, Iosif ar fi fost dintre foarte puținii totdeauna gata de a relua de la început sănătoasa mișcare a „Sămănătorului“.
Ne despărțim de el numai cu mângâietoarea speranță că se vor ivi inimi tinere în care să încolțească sămânța celui mai liniștit, mai suav și în iubire cel mai nenorocit poet. Și așa, încă într-un fel, Șt. O Iosif va rămâne nemuritor!”
*** G. Murgoci, Primul care se duce, Flacăra Literară, Artistică, Socială, iunie 1913
Șt. O. Iosif s-a stins din viață pe 22 iunie 1913, din cauza unei congestii cerebrale, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București. Convoiul lui funerar s-a intersectat cu batalioanele de soldați care se îndreptau spre Dunăre pentru a lupta în Al Doilea Război Balcanic, care izbucnise cu câteva zile înainte.