Nikolai Vasilievici Gogol s-a născut pe 20 martie/1 aprilie 1809 în orașul ucrainean Sorocinții Mari din Poltava, pe atunci în Imperiul Rus, și a fost fiul lui Vasili Afanasevici Gogol-Ianovski și al Mariei Ivanovna.
La vârsta de 11 ani, a fost trimis la școala de artă din Nizhyn, unde a rămas până în 1828, în această perioadă descoperind dragostea pentru literatură. Nu a fost popular printre colegii de generație, care l-au poreclit “piticul misterios”, dar cu doi sau trei dintre ei a format prietenii pe viață. În 1828, la încheierea studiilor, Gogol a plecat la Sankt Petersburg plin de speranțe și ambiție. Spera la faimă literară și a publicat pe cheltuiala lui un poem romantic, însă revistele la care l-a trimis i-au ridiculizat opera, așa că a cumpărat toate copiile și le-a distrus, jurând că nu va mai scrie poezii niciodată.
În 1831, a publicat prima parte a povestirilor sale ucrainene, „Serile în cătunul de lângă Dikanka”, care a avut succes imediat, iar anul următor a tipărit al doilea volum. În acel moment, criticii literari au văzut în el apariția unui scriitor ucrainean mai degrabă decât a unuia rus. Gogol a devenit pasionat de istoria Ucrainei și a încercat să obțină o catedră la Departamentul de istorie al Universității din Kiev, dar, în ciuda sprijinului lui Pușkin și al lui Serghei Uvarov, ministrul educației, numirea a fost blocată de un birocrat numit Kyivan pe motiv că nu este calificat.
De-abia în 1834, scriitorul a devenit profesor de istorie medievală la Universitatea din Sankt Petersburg, dar aventura academică s-a dovedit a fi un eșec și și-a dat demisia un an mai târziu.
Între 1832 și 1836, Gogol a lucrat cu multă energie, iar pe 19 aprilie 1836 a avut loc la Teatrul de Stat din Sankt Petersburg premiera comediei sale, “Revizorul”, o satiră violentă la adresa birocrației, piesă care a fost pusă în scenă doar datorită intervenției țarului Nicolae I.
În următorii ani scriitorul a trăit în străinătate, călătorind în Germania și Elveția, a petrecut o iarnă la Paris și în cele din urmă s-a stabilit la Roma.
Moartea dragului său prieten, Alexandr Pușkin, i-a produs un șoc emoțional puternic. Criticul literar Pavel Annenkov scria despre întâlnirile dintre cei doi scriitori: “Gogol i-a fost prezentat lui Puşkin într-o seară la Pr. Pletenev. Puşkin, însurat de curând, sosise cu soţia la Sankt Petersburg pe la 20 Mai 1831. De la prima întâlnire, Puşkin sesizase umorul şi veselia autorului „Sufletelor moarte”. În urma acestor întâlniri, poetul îi scria lui Vitejkov că a rămas încântat de atmosfera prietenoasă şi veselă din cercul lui Gogol.
Aproape tot anul 1831 Gogol l-a petrecut la Sankt Petersburg, la Pavlovsk şi Ţarskoe Selo, unde, în fiecare seară, se întâlnea cu Zukovski şi Puşkin. Se aminteşte că autorul „Sufletelor moarte” era un om vesel şi glumeţ căruia tare îi plăcea să mănânce şi să bea bine. Totdeauna discuţiile lui cu artiştii începeau cu analiza diferitelor feluri de mâncare obişnuite de malo-ruşi. (Gogol era malo-rus). Adesea îi plăcea să numească vinul “un poliţai care are grija ordinei într-un stomac plin cu toate bunătăţile”. (…) Gogol uimise cu adevărat pe Puşkin. Totdeauna se simţea bine în preajma lui, îi asculta compoziţiile, se desfăta la glumele lui şi îi urmărea cu mult interes activitatea. Jakim, sluga lui Gogol, povestea mai târziu despre Puşkin: „Tare îl mai iubea pe Domnul. Pe ploaie sau ninsoare, dânsul venea regulat şi sta la noi până noaptea târziu ascultând poveşti sau recitându-şi versurile”. După fiecare vizită, poetul era mai vesel şi mai bine dispus. Ultima noapte înainte de plecarea lui Gogol în străinătate Puşkin a petrecut-o citindu-i autorului „Revizorului” un poem. A fost aceea ultima lor întrevedere.
Vestea morţii lui Puşkin a avut un efect extraordinar asupra lui Gogol. La masă la Smirnov, unde auzise vestea, a stat tot timpul pierdut şi fără să scoată un cuvânt. Apoi a spus: „Bucuria mea a murit odată cu el. Cele mai frumoase clipe din viaţa mea le-am petrecut cu el. Atunci am creat, alături de el. De câte ori am creat ceva, am avut în faţă pe Puşkin. Mi-era aşa de drag! Nimic n-am scris fără sfatul lui. Ce mai înseamnă viaţa mea acuma fără el.”
Gogol a scris apoi cea mai faimoasă povestire a sa, “Mantaua”, care spune povestea unui bărbat sărac care, pentru că își dorește sa nu-l prindă iarna fără o manta călduroasă, își reduce porția de mâncare și cheltuielile zilnice, face împrumuturi, negociază cu croitorul și, în final, reușește să-și plătească un palton. Bărbatului i se fură însă mult-dorita haină și, rămas fără nicio speranță, se aruncă într-un râu. Fantoma sa continuă apoi să bântuie trecătorii aflați pe podul de pe care s-a aruncat, furându-le mantalele.
În 1841, prima parte a romanului-poem “Suflete moarte” era gata, iar Gogol a plecat în Rusia pentru a o tipări. Cartea a apărut la Moscova în 1842, sub titlul “Aventurile lui Cicikov”, care fusese impus de cenzură.
Scriitorul a mers apoi într-un pelerinaj la Ierusalim, iar după revenirea în Rusia, în aprilie 1848, a făcut o serie de turnee în țară, a petrecut mult timp cu vechii săi prieteni ucraineni, Maksymovych și Osyp Bodiansky, și s-a împrietenit cu un stareț numit Matvey Konstantinovsky.
Practicile ascetice exagerate i-au șubrezit starea de sănătatea și a intrat într-o depresie profundă. În noaptea de 24 februarie 1852, scriitorul și-a ars unele dintre manuscrise, care conțineau cea mai mare parte al celui de-al doilea volum al “Sufletelor Moarte” și a spus apoi că acest lucru a fost o greșeală, o glumă pe care i-a făcut-o diavolul. În zilele următoare, a refuzat mâncarea. A murit nouă zile mai târziu, pe 4 martie 1852, la vârsta de 42 de ani.
P. V. Annenkov scria: “Moartea lui Puşkin a fost pentru Gogol una din cele mai mari lovituri. Efectul s-a văzut mult mai repede de cum se aştepta: în urma unei analize a dr. Bajenov, acesta a constatat că Gogol suferea de „melancolie periodică”. Grea şi cu neputinţă i-a fost vindecarea. Gogol a murit trist ca un mucenic. Nimeni nu era lângă el. Doar sluga lui credincioasă îi înfăşurase capul în comprese reci. Nu credea în vindecare şi de aceea în ultimul moment a şi refuzat-o.
Cu gând de creştin, spunea „Dac-o vrea Dumnezeu să scap, bine, dacă nu, am să mor şi gata!” Printre ultimele lui cuvinte au fost: „Ce dulce e să mori!” Tot timpul înaintea morţii s-a rugat. O noapte întreagă a stat în faţa icoanelor „rugându-se cu lacrimi”. A doua zi a fost găsit întins pe masă şi pornit spre cele veşnice. Toate dulapurile lui au fost cercetate. Zadarnic, nu s-a găsit nimic: nici un caiet, nici un manuscris şi nici un ban. „Sufletele moarte” fuseseră arse”.
Slujba de înmormântare a avut loc la Biserica Sfânta Tatiana de la Universitatea din Moscova, scriitorul fiind apoi înhumat la Mănăstirea Sfântului Daniil, într-un mormânt marcat de o piatră mare peste care a fost așezată o cruce ortodoxă. În 1931, autoritățile din Moscova au decis să demoleze mănăstirea și au transferat rămășițele lui Gogol la Cimitirul Novodevichy. Trupul său a fost descoperit în mormânt cu fața în jos, ceea ce a creat legenda că Gogol ar fi fost îngropat de viu. Autoritățile ruse au mutat piatra tombală la noul mormânt, dar au îndepărtat crucea, iar în 1952 au înlocuit-o cu un bust de scriitorului.
