Georges Bizet s-a născut pe 25 octombrie 1838 la Paris și a fost înscris în registrele de stare civilă cu pronumele imperiale Alexandre Cesar Leopold. Familia lui era fascinată de muzică, tatăl viitorului compozitor fiind profesor de canto, iar mama, o pianistă cu vocaţie. Admis la Conservator, s-a distins la nouă ani şi jumătate luând premiul I la teorie şi solfegii, a continuat studiile urmând contrapunctul cu profesorii Zimmermann şi Gounod, iar la 14 ani a primit premiul I pentru pian.
Bizet descifra partiturile de orchestră extrem de repede şi le transpunea la pian aproape imediat. Era un student excepţional, iar Liszt a rămas uimit de talentul extraordinar al tânărului care, fără nicio greşeală, i-a cântat la pian o piesă de o dificultate neobişnuită. Liszt i-a făcut cu acel prilej un compliment care i-a umplut de gelozie pe toţi colegii lui de generație: „Dragul meu prieten, am crezut până astăzi că pe lume sunt numai doi oameni capabili să lupte victorios cu greutatea acestei lucrări. Acum văd că suntem trei, şi, spre a fi just, adaug că cel mai tânăr dintre noi e poate şi cel mai îndrăzneţ, şi cel mai strălucitor“. Ceilalţi doi erau Mendelssohn şi Liszt însuși.
Următorul succes al lui Bizet a fost obținerea premiului de orgă în 1855, la vârsta de 17 ani. Fromental Halévy, autorul operei La Juive (“Evreica”), l-a pregătit pentru „Prix de Rome”. În 1856, a concurat pentru a obține bursa de patru ani la Palatul Mancini, dar nu a avut succes. De fapt, premiul nu a mai fost acordat în acel an. După această înfrângere, a participat la un concurs pe care Jacques Offenbach îl organizase pentru tinerii compozitori, obținând un premiu de 1.200 de franci. Provocarea a fost de a compune muzica pentru opereta “Doctorul Miracol”, al cărei libret era scris de Léon Battu și Ludovic Halévy.
Un an mai târziu, Bizet şi-a văzut visul cu ochii. A fost admis la concursul Prix de Rome datorită cantatei “Clovis şi Clotilda”. Ticsit de diplome, a luat calea Italiei, dar a fost dezamăgit de atmosfera de aici, unde Rossini, Cimarosa, Mozart, Weber erau necunoscuţi sau fuseseră uitaţi. Corespondenţa compozitorului cu mama sa era plină de observații referitoare la ignoranța publicului italian. În această ambianţă „anti-armonică“, așa cum s-a explimat, compoziția mergea greu. Ceea ce îl impresiona însă pe Bizet în Oraşul Etern era farmecul naturii.
În acei ani a încercat să scrie muzică religioasă, un Te Deum, dar și-a dat seama că nu e născut pentru acest tip de creație. Prima încercare teatrală în Italia a fost “Don Procopio”. Iată ce-i mărturisea unui prieten: „Natura mea sensuală e subjugată de această muzică uşoară, leneşă, de dragoste, lascivă şi pasională totodată. Iubesc muzica italiană aşa cum ai iubi o curtezană…”
Reîntors în Franţa, Bizet a început goana după bani şi aplauze, a compus “La Guzla de L’Emir”, “Pescuitorii de perle”, i s-a comandat o nouă operă, „La Jolie Fille de Perth”, dar critica a fost severă cu el. A fost foarte afectat de atacurile din presă, dar a continuat să compună cu îndârjire. La Teatrul Liric a avut loc reprezentaţia piesei “Djamileh”, apoi a urmat “Arleziana”, care a avut succes de la prima audiţie.
La câteva zile după aceea, i-a scris unui prieten: „Opera Comique îmi cere trei acte. Libretiștii sunt Meilhac şi Halévy”.
Era vorba despre “Carmen”, a cărei premieră a avut loc pe 3 martie 1875. Cele 200 pagini ale partiturii fuseseră orchestrate în două luni. Preludiul actului II a plăcut publicului, Aria toreadorului şi Cvintetul au fost aplaudate. Restul operei a lăsat însă lumea indiferentă. Presa nu l-a menajat pe Bizet, publicând cronici negative, iar directorul operei a oprit reprezentaţiile, spunând că e “muzică de Cochinchina, din care nu înţelegi nimic”.
Iată câteva spicuiri din presa timpului:
Le Moniteur: Domnul Bizet vaporizează ideea muzicală în loc să o strângă în contururi definite…
Illustration: Partiturii încâlcite îi lipseşte ordinea, planul și claritatea!
La trei luni după trista premieră, pe 3 iunie 1875, Georges Bizet a încetat din viață, cel mai probabil din cauza unui atac cardiac, înainte de a împlini vârsta de 37 de ani. Moartea lui prematură și faptul că toată lumea aflase cât de mult suferise din cauza eșecului lui “Carmen” au alimentat zvonurile despre o posibilă sinucidere. Deși cauza decesului nu a fost stabilită cu certitudine, medicii au considerat că a fost vorba despre „o complicație cardiacă a reumatismului articular acut”.
Vestea dispariției a uimit lumea muzicală din Paris, peste 4.000 de oameni fiind prezenți la ceremonia de înmormântare care s-a desfășurat pe 5 iunie, la Église de la Sainte-Trinité. Profesorul Adolphe Bizet, tatăl compozitorului, a fost îmbrățișat de Gounod, Thomas, Ludovic Halévy, Léon Halévy și Massenet, cei mai mari muzicieni ai epocii.
În discursul pe care l-a susținut la Cimitirul Père Lachaise, Charles Gounod a spus că Bizet a fost doborât tocmai în momentul în care devenise recunoscut ca un adevărat artist. După o reprezentație specială a lui “Carmen” ce a fost organizată la Opéra-Comique în acea noapte, presa, care condamnase aproape unanim lucrarea cu trei luni înainte, l-a onorat acum numindu-l “maestru”. Strălucitul compozitor s-a stins însă fără să aibă fericirea de a cunoaște zilele de glorie ale nemuritoarelor lui opere.
