“Marchizul de Sade a fost judecat în chip foarte divers. A fost vorbit de rău în virtutea unei tradiții fanteziste care s-a perpetuat până la noi. Erotismul sanghinar al marchizului de Sade a fost mai mult virtual decât real; s-a manifestat mai curând prin scrieri decât prin fapte.
În viața particulară a fost libertin și pervers, dar cu măsură. A scrie cărți obscene a fost pentru marchiz o distracție, un derivativ la elucubrațiile unei imaginații aprinse și dezordonate.
Închis cea mai mare parte a vieții, a fost silit să scrie din lipsă de altă ocupație. Se socotea în situație de legitimă apărare față de o societate care nu-i recunoștea meritele, față de o autoritate care-i lua libertatea. Acest marchiz era într-adevăr al timpului său și trebuie să-l punem în acele împrejurări precise ale veacului al XVIII-lea, pentru a-l înțelege și a avea pentru el oarecare indulgență.
La vârsta de 22 ani, căsătorit de patru luni, în urma unor excese despre care nu știm nimic precis, a fost închis în cetățuia de la Vincennes. A voit să frigă o femeie ca pe o gâscă, așa cum pretinde Rémy de Gourmont? Nu se poate afirma că această anecdotă are valoarea adevărului. A fost un deținut cum nu se poate mai potolit. Cere drept supremă favoare să i se lase valetul și să i se îngăduie să ia din când în când puțin aer. Îi pare rău de greșelile din trecut și se refugiază în brațele religiei. (Noiembrie 1763). Cum s-a încheiat această aventură? Probabil a fost eliberat. Timp de 5 ani nu s-a mai auzit nimic de el.
De la 1764 la 1768, rapoartele polițienești vorbesc de „ororile“ marchizului de Sade din locuința sa de la Arcueil. Pe 6 aprilie 1768, tânărul desfrânat, întâlnind pe stradă o femeie cu numele Rose Keller, a poftit-o la el la Arcueil, să-i dea un loc de portăriță. Aici, în prezența mai multor persoane, ar fi voit s-o disece. „La ce slujește această ființă nenorocită? Nu e bună la nimic. Cel puțin să ne ajute să aflăm misterele trupului omenesc.“
Femeia a fugit pe fereastră. De Sade a fost închis la Lyon timp de șase luni, de unde a scăpat mulțumită stăruințelor familiei. După alți patru ani izbucnește scandalul bomboanelor otrăvite, despre care s-au spus atâtea neadevăruri. Marchizul de Sade, având treburi în Marsilia, a oferit bomboane de pe urma cărora câteva fete au suferit și s-au plâns justiției. Marchizul și valetul lui complice au fugit și parlamentul din Aix i-a condamnat la moarte în lipsă. Pe 3 decembrie 1772, sunt arestați și conduși la închisoarea din Milano, unde sunt bine tratați în urma intervențiilor familiei. La 8 ianuarie 1773, marchizul se îmbolnăvește. Are insomnii și cere un medic. Soția lui e disperată. Scrie scrisori peste scrisori directorului închisorii. Marchiza e, într-adevăr, încarnarea amorului conjugal, modelul fidelității nezdruncinate.
După întâmplarea de la Arcueil, după afacerea bomboanelor, în sfârșit după seducerea și răpirea surorei ei, această admirabilă femeie nu încetează de a interveni în favoarea soțului, căruia îi dă toate posibilitățile să evadeze. Arvunește 15 oameni hotărâți, îi echipează și îi înarmează. Firele complotului sunt în mâna ei. Marchizul de Sade știe că la 1 mai 1773 trebuie să evadeze, fiind așteptat lângă ziduri de cei 15 oameni înțeleși să-l apere, în caz de luptă, până la moarte.
Înainte de a pleca, marchizul a lăsat o scrisoare în care, cu toate formulele de politețe, cere iertare guvernatorului fortului că s-a văzut silit să-l părăsească. Marchizul a fugit la Geneva și de aici în Italia, unde-l aștepta soția. Înapoindu-se în Franța, se instalează în ținuturile sale din Provența hotărât să se corijeze. Dar și-a reluat numaidecât viața destrăbălată, căci găsim marchiza retrasă la mănăstirea Carmelitelor din Paris. Din acest lăcaș de reculegere cerea pentru bărbatul ei, autorităților, anularea condamnării infamante de acum cinci ani a parlamentului din Aix. În locul reabilitării, s-a emis un nou mandat de arestare (lettre de cachet), al patrulea până acum, împotriva marchizului de Sade, care apoi e depus la Vincennes (1777).
În 1778, are un tovarăș de închisoare, pe Mirabeau, cu care însă nu trăiește bine. Fuge din temniță, dar e prins și adus înapoi. Soția îl vizitează de două ori pe lună și îi aduce toate lucrurile necesare, inclusiv lumânări, cărți, cerneală și condeie, fiind eliberat odată cu izbucnirea Revoluției. Asupra rolului marchizului în timpul Revoluției avem însemnări foarte puține. În timpul Regimului Terorii pare a fi stat liniștit. Castelul lui superb din Lacoste a fost jefuit și ars de țărani, în 1790. S-au descoperit atunci instrumentele de tortură pe care le întrebuința. Nu a fost cruțată nici celebra Salle des Clystéres, pictată obscen de un pictor de talent. În tot timpul libertății, de la Căderea Bastiliei, marchizul de Sade nu a părăsit Parisul, locuind într-uun apartament foarte somptuos și foarte confortabil, unde primea numeroase vizite, unele destul de suspecte.
De la 1790 la 1793, e în corespondență cu Comedia Franceză, care refuză să-i joace vreuna din numeroasele lui comedii, de altfel mediocre. În Decembrie 1793, marchizul de Sade, „obez, dar plin de grație și eleganță, cu ochii obosiți în care rămăsese totuși ceva fin și lucitor“, cum îl descrie Charles Nodier, e arestat din ordinul Comitetului Siguranței Publice, împreună cu alții. A fost declarat nebun și depus la Charenton. Iată ce scria un contemporan, adversar al primului Consul (Napoleon): „Marchizul de Sade a scris mai multe lucrări de o monstruoasă obscenitate și de o morală diabolică. Era, desigur, în teorie, un om pervers, dar nu era nebun. În scrierile lui găsim germeni de depravare, dar nu de nebunie. Această activitate scriitoricească presupune un creier bine ordonat, cunoștințe sigure din literatura veche și modernă“.
Alta era cauza adevărată a arestării marchizului de Sade. În Thermidor anul VIII a apărut — fără nume de autor, dar toată lumea știa autorul – un pamflet de o rară violență împotriva soției primului Consul, Joséphine de Beauharnais. În “Zoloë și cele două acolite”, figurau doamna Bonaparte (Zoloé), doamna Tallien (Laureda) și Visconti (Volsange), Bonaparte (d’Orgec), Barras (Sabar), care se dedau la cele mai infame lucruri.
Marchizul de Sade este, de altfel, o victimă politică și a stat pentru motiv politic într-o casă de nebuni. Aici marchizul s-a purtat la început cu blândețe, dar mai târziu a dat naștere la plângeri împotriva lui. Iată o parte din scrisoarea medicului șef către Ministrul Poliției Generale a Imperiului: „Există la Charenton un om celebru prin imoralitatea lui îndrăzneață, e autorul romanului infam “Justine”. Acest om nu e alienat. Singurul lui delir e viciul și acest delir nu poate fi vindecat într-o casă de nebuni. Aici se bucură de o libertate prea mare. Poate vedea bărbați și femei, în camera lui sau în camera altora. Unora le predică oribila lui doctrină și se pare că trăiește cu o femeie care trece drept fata lui. S-a făcut un teatru act, pentru delectarea bolnavilor. Marchizul de Sade e directorul acestui teatru. El alege piesele, împarte rolurile, priveghează repetițiile…“
Medicul cere îndepărtarea „bolnavului“, care suferă doar de prea multă sănătate. Ocrotit însă de directorul ospiciului, marchizul de Sade s-a mai putut ocupa o vreme cu teatrul. Dar medicul-șef, Roger-Collard, se mai plânse o dată și spectacolele au fost suprimate. Marchizul de Sade a murit la Charenton, pe 2 decembrie 1814, adică la 14 ani după închiderea lui, în vârstă ce 75 de ani, în urma unei scurte boli…”
*** Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1928
