Un fapt unic în istoria Academiei Române s-a întâmplat sâmbătă, 5 iunie 1937, cu prilejul discursului de recepție al lui Lucian Blaga.
În aplauzele unanime ale tuturor academicienilor, marele gânditor ce era ales membru al înaltei instituții de cultură a făcut elogiul satului românesc. Evenimentul a fost comentat în presa epocii, iar cuvântarea a fost considerată încă de atunci una dintre cele mai profunde evocări ale lumii rurale.
“Fiind ales membru al Academiei Române într-un moment când s-a procedat la lărgirea cadrelor academice, adică fără înaintaș, îmi îngădui să fac elogiul unui nemuritor care n-a ocupat niciun scaun în această incintă. Prezența nemuritoare la care mă refer nu e legată de niciun nume, nu râvnește la nicio laudă, și e răspândită în spațiul din preajma noastră, cât ține întinderea împărătească a țării. Vreau să vorbesc despre singura prezență vie încă, deși nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, despre unanimul nostru înaintaș fără de nume, despre satul românesc.
N-am făcut cercetări cu intenții strict monografice cu privire la satul românesc; satul trăiește în mine ca amintire vie. Ca fiu de preot, mi-am petrecut toată copilăria, adolescența și întâia tinerețe la sat. Copilăria și satul alcătuiesc un întreg inseparabil. Pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit și cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că și satul, la rândul său, își găsește suprema înflorire în sufletul copilului. Există un apogeu exuberant, învoit și baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decât în lumea satului, și există, de altă parte, aspecte, orizonturi și structuri secrete ale satului care nu pot fi sesizate decât în copilărie. Asupra acestor structuri sufletești ale satului, spre deosebire de ale orașului, stărui în discursul meu, făcând o încercare de a le defini pe temeiul unor viziuni ale copilului despre sat.
Satul există în conștiința copilului ca o „lume“, ca unica lume, mult mai complex alcătuită și cu zări mai vaste decât poate avea un mare oraș pentru copiii săi. Satul nu este situat într-o geografie pur materială și în rețeaua determinantelor mecanice ale spațiului, ca orașul. Pentru propria sa conștiință, satul este situat în centrul lumii, într-o geografie mitologică și într-un orizont metafizic.
Omul satului, întrucât izbutește să se mențină pe linia de apogeu, genială, a copilăriei, trăiește din întregul unei lumi; pentru acest întreg, el se găsește în raport de supremă intimitate cu totalul și într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine și relevări cu acesta. Omul orașului, mai ales al orașului care poartă amprentele timpurilor moderne, trăiește în dimensiuni și stări tocmai opuse: în fragmente, în relativitate, în concretul mecanic, într-o trează tristețe și într-o superficialitate lucidă.
Impresiile omului de la oraș puse pe cântar de precizie îngheață, devenind mărimi de calcul; ele nu se amplifică prin raportare intuitivă la un cosmos, nu dobândesc proporții și nu se rezolvă în urzeli mitice, ca impresiile omului de la sat. […]
Fac elogiul satului românesc, creatorul și păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistice. Să nu se creadă însă că, dând grai unei încântări, aș dori să rostesc, cu ocoluri, dorința de a ne menține pentru totdeauna în cadrul realizărilor sătești. De o sută de ani și mai bine ne străduim toți intelectualii pe o linie mereu înălțată, să creăm, într-o epocă de tragice răspântii, o cultură românească majoră. […]
Drept încheiere să mi se îngăduie să dau expresie și unui grad restrictiv. Aș dori ca acest elogiu al satului românesc să nu fie înțeles ca un îndemn de atașare definitivă la folclor și ca îndrumare necondiționată spre rosturi sătești. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o subliniază, nu o mărește în chip mecanic și virtuos, ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini și orizonturi lăuntrice.
O cultură majoră nu se stârnește prin imitarea programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice preț a creațiilor populare vom face saltul, de atâtea ori încercat, într-o cultură majoră. Apropiindu-ne de cultura populară trebuie să ne însuflețim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu și activ, decât de întruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naștere culturii majore, ci amândouă sunt produse de una și aceeași matrice stilistică.
Să iubim și să admirăm cultura populară, dar mai presus de toate să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvântat și rodnic ca stratul mumelor…”
*** Discursul de recepție rostit de Lucian Blaga în ședința generală solemnă a Academiei Române din 5 iunie 1937
