HomeMonarhieArtiști și scriitoriTragediana Sarah Bernhardt, fiica unei curtezane și a unui necunoscut

Tragediana Sarah Bernhardt, fiica unei curtezane și a unui necunoscut

DS TW

Sarah Bernhardt s-a născut în noaptea de 22 spre 23 octombrie 1844 la Paris și a fost fiica nelegitimă a unei curtezane, Judith-Julie Bernardt, care muncea ca modistă într-un atelier și își completa veniturile lucrând noaptea, cel mai probabil ca prostituată, sub numele Youle. Despre tatăl lui Sarah nimeni nu știe nimic, deși istoricii au avansat numele avocatului Edouard sau al ofițerului Paul Morel ca posibili iubiți ai mamei în perioada respectivă.
Viitoarea actriță a avut cel puțin trei surori și, în copilărie, a suferit mult din cauza preferinței familiei pentru mezina Jeanne-Rosine, devenită și ea actriță.

Abandonată de mamă, care ducea o continuă viață de noapte la Paris, Sarah și-a petrecut copilăria la Quimperlé, îngrijită de o dădacă. Ducele de Morny, iubitul mătușii sale, i-a asigurat educația înscriind-o la pensionul domnișoarei Fressard și, mai apoi, în 1853 la mănăstirea Grand Champs din Versailles. Sarah a devenit o catolică ferventă și a jucat primul ei rol, un înger, într-un spectacol religios. Copila a părăsit mănăstirea în jurul vârstei de paisprezece ani și s-a înscris la Conservatorul de Arte Dramatice.

După câteva apariții la Comedia Franceză, între 1862 și 1863, a intrat în trupa teatrului Odeon unde a jucat între 1866 și 1872. Actrița deja consacrată a revenit la Comedia Franceză în perioada 1872-1880, obținând succes după succes pe scenele de la Paris și Londra.

Viața privată a lui Sarah Bernhardt a fost destul de agitată. La vârsta de douăzeci de ani a adus pe lume singurul său copil, pe Maurice Bernhardt, rod al unei aventuri cu un prinț belgian, Henri de Ligne, iar băiatul a devenit scriitor.

Ulterior actrița a avut mai mulți iubiți, printre care Charles Haas, un tânăr monden pentru care a făcut o adevărată pasiune, dar care a tratat-o ca pe o femeie ușoară și a înșelat-o de nenumărate ori în timpul relației. Există mărturii care vorbesc despre relațiile lui Sarah cu artiștii Gustave Doré și Georges Jules Victor Clairin, cu actorii Mounet-Sully, Lucien Guitry și Lou Tellegen sau cu doctorul Samuel Pozzi și chiar cu Victor Hugo și cu Eduard al VII-lea, prințul de Wales.

În anii 1874-1875, a avut relații intime cu politicianul Léon Gambetta, cu Henri Ducasse și contele Remusat, care o plăteau cu sume generoase pentru a le fi alături. În 1882, actrița s-a căsătorit la Londra cu un actor de origine greacă, Aristides Damala, dar, cum acesta era dependent de morfină, relația lor nu a durat mult. Totuși, îi va rămâne soție legitimă până la moartea lui, în 1889, la vârsta de 34 de ani.


În 1880, Sarah și-a înființat propria companie de teatru și a făcut un turneu în jurul lumii cu “Dama cu camelii” de Alexandre Dumas fiul. A devenit atât de cunoscută, încât următorii 40 de ani ai carierei i-au adus peste 120 de roluri în teatru și 11 roluri în film, chiar la începutul erei cinematografiei.

După un accident agravat de tuberculoza osteoarticulară de care suferea, care a dus la amputarea unui picior, în 1915, Sarah Bernhardt, ajunsă la vârsta de 70 de ani, a purtat o proteză de lemn și a jucat doar în roluri în care putea să stea așezată cât mai mult.


Marea tragediană nu a renunțat la scenă până în ultimele luni de viață. Pe 26 martie 1923, a suferit o criză renală acută și a murit în prezența fiului său, Maurice. Guvernul francez i-a organizat funeralii naționale, fiind înmormântată cu toate onorurile cuvenite în Cimitirul Père-Lachaise.

Ziarele din Paris scriau că, în ziua morţii sale, Sarah Bernhardt a dat dovada unei excepţionale vitalităţi. A spus doctorilor că agonia, ale cărei începuturi le simţea, va dura mult şi a expus celor din jur liniile generale ale înmormântării, tot aşa cum odinioară dădea indicaţii pentru punerea în scenă a celebrelor sale reprezentaţii.

“A murit cea mai mare tragediană a secolului. Se părea că, îmbălsămată în geniul ei ca într-o substanţă incoruptibilă şi eternă, fiinţa ei trupească, subţiată, esenţială şi subtilizată, va continua să fie până la ultimele limite ale vremurilor un rug de lumină, de jăratec, de nervi şi de emoţiunii înmiite şi topite în flacăra cea mare a Creațiunii universale.

Copilă a lui Israel, ca şi Rachel, avea ardoarea nepotolită, lunatecă şi mereu neastâmpărată a eroinelor biblice, un trup subţire, doi ochi imenşi sub părul ei de foc, dar mai ales o voce unică şi totală cu toate rezonanţele, suspinele, vibraţiunile harfei şi ale flautului, un instrument uman de încântat urechile cum n-a mai existat până la ea, vocea de aur celebrată de toţi poeţii secolului.

Neastâmpărată şi capricioasă, după ce a fost la Comedia franceză cea mai mare Dona sol sub ochii extaziaţi ai lui Victor Hugo,a a părăsit scena oficială şi atunci a început pentru toate continentele acea lungă serie de triumfuri artistice care erau turneurile ei, în care o reclamă savantă, preceda pe regina tuturor entuziasmelor, cuibărită în vagonul ei salon cu câinii ei de rasă, papagalii ei, maimuţele ei savante, miile ei de gusturi şi de fantezii, legenda ei imensă, prestigiul şi bizareria ei, milioanele ei câștigate într-un an, azvârlite în toate vânturile, într-o noapte.

Somptuoasă și punând în realizările ei o magnificienta barbară, era Theodora tăvălită pe un pat de paradă făcut din puf de lebădă, era sfânta Tereza din Avila murind într-o capelă arzândă în mugetul orgilor, era Tosca cu bastonul înflorit, era Margueritte Gauthier şi Vrăjitoarea din Grenada, toate exaltatele şi toate împărătesele, toate nebuniile sclipitoare ale poeţilor tuturor veacurilor, cu mantăile, tiarele, panaşele şi briliantele pe care nici ei nu le visaseră.

Trâmbiţa de aur a celor mai nobili poeţi şi visători, a dus muzica verbului francez, geniul rasei sale la toate popoarele pământului, a fost ambasadorul ţării sale cel mai luminos, cel mai superb şi mai captivant şi Franţa sa adorată a devenit a doua lor patrie pentru intelectualii tuturor vreamurilor…

În ultimii ani şchioapă, un pretext de corp purtat într-un fotoliu cu roate, a fost pe un vitraliu gotic catedrala mutilată din Reims, a fost Athalia, suspinând versurile divinului Racine printre fecioarele înfășurate în văluri albe și moartea a prins-o în salonul ei din Bulev. Perrier transformat în studio, pe când aranja un film de cinematograf în care încarna o vrăjitoare paralizată, străjuită de un cimpanzeu familiar.

Artistă ilustră, romancieră şi sculptor de talent, o muncitoare nepotolită şi genială, a fost în viaţa civilizaţiei un reflex al forţei creatoare însăşi”.

DS TW
No comments

leave a comment