Mărgărita Miller-Verghy s-a născut pe 1 ianuarie 1865 în Iași și era de origine polonezo-română. Mama ei, Elena Verghy, aparținea aristocrației din regiunea Moldovei, iar tatăl, cel de-al doilea soț al Elenei, era descendent al contelui Milewski, dar folosea numele Gheorghe Miller. Când bărbatul a murit brusc în 1869, Elena Verghy, rămasă văduvă a doua oară, și-a înscris cele două fiice – Mărgărita, cea mică, și Lucreția, cea mare, la Pensionul Notre Dame de Sion din Iași. Din nefericire, sora cea mare a murit și mama a decis să plece cu Mărgărita mai întâi la Paris, apoi la Geneva, unde copila, diagnosticată greșit cu boala Pott, o localizare vertebrala a tuberculozei, trebuia să primească tratament. Au petrecut aproximativ opt ani în străinătate, timp în care Mărgărita, o fetiță talentată, dar firavă și bolnăvicioasă, a învățat șase limbi străine.
Elena și Mărgărita s-au stabilit la București în anii 1870, după ce cea mai mare parte a moștenirii lor se prăpădise, pentru că fusese lăsată în grija unui frate neglijent al mamei care locuia la Iași. Doamna Verghy, Mamițica, cum i se spunea, a înființat o școală pe Strada Primăverii, actuala Căderea Bastiliei, pensionul Miller-Verghy cu clase primare și de liceu fiind prima instituție din România care a organizat, în 1874, examene de bacalaureat pentru domnișoare și a angajat ca profesori personalitățile literare ale epocii. Mărgărita a urmat școala fondată de mama sa, dar și-a dat bacalaureatul la Școala Elena Doamna, în 1877.
În acea perioadă, sora mai mare a Elenei Verghy, numită tot Lucreția, s-a căsătorit cu judecătorul Alexandru Lupașcu. Cele trei doamne Miller-Verghy s-au împrietenit cu Barbu Ștefănescu Delavrancea, tânăr scriitor la acea vreme, care a curtat-o o vreme pe Mărgărita. În anii 1880, l-a cunoscut pe Mihai Eminescu și în 1883 a debutat ca scriitoare, unul dintre romanele sale fiind publicat în foileton de cotidianul Națiunea, sub pseudonimul Marmill.
Și-a continuat apoi studiile la Universitatea din Geneva, unde a absolvit Literele și și-a susținut doctoratul în filozofie. După a doua întoarcere din Elveția, a devenit profesoară la Internatul Secundar nr. 2 din București și apoi directoare a Școlii Elena Doamna. În 1900, a publicat propriul său curs de predare a limbii franceze pentru uzul claselor superiore de liceu și pentru fetele externe, devenind și vicepreședintă a clubului Maison d’Art, o societate filantropică condusă de principesa Elisabeta a României.
Mărgărita a început să se ocupe de traducerea operei lui Eminescu și a tradus din engleză “Regele Lear”, “Macbeth” și “Cum vă place”, piesele lui William Shakespeare, pentru dramatizări cerute de Teatrul Național din București. În această perioadă a scris pentru mai multe ziare și reviste – Viața Românească, Dreptatea, Flacăra și La Roumanie (ediția în limba franceză). Împreună cu Izabela Sadoveanu-Evan, Bucura Dumbravă și alte femei scriitoare a fost membră fondatoare a Asociației Cercetașelor.
Până în 1914, Mărgărita Miller-Verghy devenise traducătoare oficială a Principesei Maria a României, ocupându-se de traducerea poveștii “Visătorul de vise”, apoi de “Ilderim: Poveste în umbră și lumină”. Un an mai târziu, a tradus în limba română un alt volum al Mariei, “Patru anotimpuri din viața unui om”, într-o ediție ilustrată de pictorul Nicolae Grant.
În 1914–1916, perioada de neutralitate a României, Mărgărita a organizat un cerc cultural la București, considerat germanofil, la care participau pianista Cella Delavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea, și scriitorul Mateiu Caragiale. Aici a cunoscut-o Mateiu Caragiale pe Marica Sion, fiica poetului Gheorghe Sion, cu care s-a căsătorit în 1932, deși mireasa avea 63 de ani, iar scriitorul doar 38.
În 1916, după ce România a intrat în război, Școala Elena Doamna a devenit spital militar, iar Mărgărita s-a înregistrat ca asistentă la Crucea Roșie. În timpul ocupației germane, în iunie 1918, ea și Maruca Cantacuzino au ajutat la înființarea unei societăți filantropice pentru orfanii de război, au finanțat magazine de caritate și au ajutat copiii aflați în nevoie chiar și după încheierea războiului.
În perioada interbelică a continuat să organizeze activități literare și a publicat ghidul de călătorie “România în imagini”, broșură care a fost pusă în vânzare pentru publicul european, în speranța de a ajuta la construirea noii imagini a României Mari. Pe 19 mai 1922, Mărgărita a fost admisă în Societatea Scriitorilor din România și a condus un mic teatru bucureștean deținut de Maison d’Art, scriind, în acea perioadă, literatură pentru copii.
Aflată într-o vizită la Paris, în 1924 (după alte surse, 1922), scriitoarea, care se întorcea cu un taxi de la Muzeul Gustave Moreau, a fost victima unui grav accident rutier în care era aproape să-și piardă viața. Mașina în care se afla a fost lovită de un camion, a suferit răni grave și și-a pierdut vederea la ambii ochi, pentru că șocul puternic i-a provocat dezlipirea retinei. A fost tratată câțiva ani la clinica doctorului Sourdille din Nantes, nu și-a revenit niciodată pe deplin, dar a continuat să scrie și să traducă, dictându-și operele unei secretare. Accidentul și lunga convalescență i-au stârnit interesul pentru spiritualitate, astfel că, la mijlocul anilor 1920, Mărgărita a devenit membră a Societății Teozofice.
Scriitoarea a avut relații de prietenie cu multe personalități literare, printre care romanciera Lucia Demetrius, cu care a devenit prietenă apropiată, și cu Elena Văcărescu. În anii 1930, acest grup de femei inteligente și vizionare a achiziționat mai multe vile la Balcic, reședințe care au fost apoi folosite pe post de case de vacanță pentru pictori, sculptori și muzicieni. Tot în acea perioadă Mărgărita a organizat o schemă de caritate prin care fostele eleve de la Școala de Fete Elena Doamna contribuiau la pensiile profesoarelor lor care se retrăgeau din activitate.
Între 1934 și 1936, doamna Miller-Verghy a lucrat la traducerea din engleză a autobiografiei complete a reginei Maria a României, “Povestea vieții mele”, și și-a adunat propriile romane într-un volum publicat în 1935, “Umbre pe ecran”, devenind o cercetătoare pasionată a feminismului românesc, apoi, împreună cu Ecaterina Săndulescu a publicat “Evoluția scrisului feminin în România”, prefațată de Eugen Lovinescu.
În 1938 a vorbit într-un interviu pentru Universul despre preocupările ei:
“Mărgărita Miller-Verghy, un nume statornicit în literatura noastră. O fiinţă cu suflet distins, o intelectuală de rasă, o cultură cu rădăcini înfipte adânc în spiritualitatea occidentală peste care s-a grefat din vreme seva literară a producţiei noastre literare, autentic românească, după cum reiese din însăşi spusele sale.
A început să cunoască literatura citind Odiseea, pe Plutarc, Cervantes, Molière, Buffon. Iar mai târziu, intrând în legături de prietenie cu maeştrii scrisului românesc ca Barbu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Al. Vlahuţă, Caragiale, învaţă să mânuiască cu dragoste evlavioasă limba românească. (Din „evoluţia scrisului femenin în România).
Am găsit-o în camera-i unică, impregnată de un suav parfum de intimitate. „Tante Margot, pentru cei apropiaţi, stă pe divanul de lângă peretele tapisat cu brocarturi frumoase şi tricotează pentru prietene. Totdeauna pentru altcineva. Nu pentru ea. Niciodată nu o găseşti singură.
Se interesează de tot ce apare nou în literatura străină — franceză şi engleză în special —, de mişcarea literară de la noi. Făcând parte din comisia de premiere a „Uniunii intelectuale” citeşte, în plus, anual zeci de manuscrise. Tipărirea romanului „Pământ viu” al d-lui Velican Popescu, premiat anul acesta de „Uniunea intelectuală”, i se datoreşte în mare măsură, după cum de altfel a spus şi doamna Aida Vrioni.
— Ai venit să-mi iei un interview? Să nu începem prin a vorbi numaidecât de mine, îmi spune, cu surâsul care-i luminează faţa.
Surâsul deschizător de suflete. Surâsul înapoia căruia numai gânduri bune se văd.
O caracteristică a Mărgăritei Miller-Verghy: nu vede şi nu acceptă să vadă decât latura frumoasă a vieţii, iar în oameni, numai cе e bun. Nu se îmbracă niciodată în negru.
O privesc. Fruntea înaltă e aureolată de şuviţe argintii ale părului prin care din când în când îşi trece cu cochetărie feminină mâna mică, сц degete fine, inelate. Ochii negri sclipesc în pâlpâiri de luminiţe de candelă. Ochii aceia care într-un accident nefericit, acum câţiva ani, şi-au pierdut lumina. Două secretare îi stau la dispoziţie pentru a-i face numeroasele lecturi şi cărora le dictează.
— Cum merge „Darclée”? (Mă întreabă despre romanul scris de colegul Carandino, despre viaţa marei cântăreţe). Bărbatul lui Darclée-Hartulari era văr cu mama.
Elena Hartulari este prima scriitoare română. Şi-a scris memoriile într-o limbă românească foarte frumoasă. Am vorbit despre ea în „Antologia scrisului feminin” a cărei publicare se datoreşte înţelegerii şi bunăvoinţei regelui nostru.
— Ce ai mai citit, mă întreabă apoi.
— Iartă-mă, dar astăzi eu pun întrebări. Spune-mi dumneata ce ai mai citit…
— O carte frumoasă de Charles Morgan: „Sparken Broke”. Cea mai frumoasă ce am citit în ultimii 30 de ani. Aceeași temă ca în Werther. O femeie cinstită, măritată, care iubește pe altul.
O mare parte din activitatea sa literară s-a risipit în traduceri. Cunoscând temeinic limbile română, franceză şi engleză, care nu au nici o taină pentru ea, a făcut cunoscute publicului românesc câteva din operele marelui Shackespeare — reprezentate la Teatrul Naţional — şi cele mai multe din scrierile Reginei Maria. Şi, de altă parte, pentru a face să treacă graniţa comorile noastre artistice şi literare a dat acele „Izvoade româneşti”, apoi „România Pitorească” a lui Al. Vlahuţă, tradusă în limba franceză din îndemnul lui Spiru Haret şi, recent, a tradus integral opera poetică a lui Eminescu, reușită prima la concursul instituit de Academia Română, traducere de care Elena Văcărescu a fost entusiasmată.
— Faptul că această lucrare a văzut lumina tiparului, ne spune Mărgărita Miller-Verghy, îl datorez d-lui ministru Iamandi. Manuscrisul ședea în sertar. Într-o zi mă hotărăsc şi mă duc la d. Iamandi ce era la Culte şi Arte. „Domnule Ministru, i-am spus, eşti moldovean, iubeşti pe Eminescu, respecţi munca femeii pentru că văd că ai premiat pe Otilia Cazimir. Aceste motive mi-au dat curajul să viu şi să-ţi spun că traducerea mea a întregii opere poetice a lui Eminescu, ieşită prima la concursul Academiei Române, stă netipărită în sertar.
A doua zi i-am trimis un memoriu şi scrisoarea Elenei Văcărescu. Imediat după aceea lucrarea s-a pus sub tipar.
În ordinea activităţii sale de traducătoare, am lăsat într-adins la urmă ceea ce mi-a vorbit despre Regina Maria, de care a legat-o o respectuoasă dragoste.
— Pentru ultimul său roman „Măști”, apărut în vitrine după ce s-a stins, i-am trimis corecturile la Dresda.
Ultima oară când am văzut-o a fost anul trecut în iunie. Era în pat. Același cap vioi. Acelaşi fermecător surâs. M-am dus să-i vorbesc. Trebuia să traduc şi vol. IV din „Memorii”. Am stat atunci mai mult de vorbă. Eu îi spuneam că nu îndrăznesc să-mi scriu memoriile. Am cunoscut prea multe excepţionale. „Tocmai de aceia trebuie să le scrii, să se vadă că mai există şi astfel de lume.”
Mărgărita Miller-Verghy, pe lângă această operă de propagandă, are numeroase lucrări personale. Începem cu lucrările pentru teatru, pentru că ne-am amintit de succesul „Prinţului cu două chipuri” jucat la „Naţional” anul trecut.
— În decembrie se va juca la Cluj „Garden Party”.
— E o adaptare scenică a lucrării Caterinei Mansfield?
— Nu. O simplă şi întâmplătoare potrivire de titlu. O piesă în care sentimentul moral domină pasiunea. Mi s-a reproşat de multe ori că văd lucrurile prea în azuriu şi de ce eroinele mele sunt aşa de virtuoase. Aş putea spune chiar că nu mi se iartă lucrul acesta. De ce nu se supără şi pe Charlota, care tot din virtute, îl face să sufere pe Werther? Oare numai la noi sunt imposibile asemenea femei?
— Spune-mi Tante Margot, aceasta în altă ordine de idei, ce simţi când îţi vezi piesele jucate?
— Parcă nici nu sunt scrise de mine. N-am deloc sentimentul paternităţii.
— Altceva nou mai scrii?
— Pentru teatru, nimic deocamdată. D. I. M. Sadoveanu mi-a promis câ va monta în această stagiune o piesă mai de mult acceptată, apoi retrasă de mine şi din nou prezentată, cu titlu schimbat. „Idolul” se intitulează:
— Care va fi atunci noutatea ce ne-o pregăteşti?
— „Izolda”. Legenda adevărată acestor eroi, Tristan şi Izolda, nu e cunoscută decât aşa cum ne-a fost înfăţişată de Wagner în operă. În realitate, ei nu s-au mai văzut înainte de a muri. O voi scrie într-o limbă arhaică, adecvată cu timpurile acelea.
Apoi un roman, pe care îl voi întitula „Tenebre”. Este povestea vieţii unei fiinţe care şi-a pierdut vederea. Viaţa interioară. Pregătesc, de asemenea, o mare lucrare biografică a Reginei Maria, ca scriitoare şi femeie. Şi în două limbi, franceză şi română, scriu ceea ce am văzut şi cunoscut până la 20 de ani, o serie de portrete cu titlul „Înfloreşte un suflet”. Dezvoltarea unui suflet de copil căruia i-a fost dat sa trăiască în preajma unor oameni care au însemnat ceva.
Ce păcat, ne spune tot domnia-sa, că la noi nu există ceea ce fiecare scriitor are în Anglia. Este vorba de agentul literar. Scriitorul scrie opera şi agentul face apoi restul. Adică alege hârtia, discută cu editorul, ia contact cu publicitatea, se îngrijeşte de răspândirea cărţii.
Timpul trece pe nesimţite în tovărăşia Mărgăritei Miller-Verghy. M-am gândit deodată că aş putea să o obosesc cu vizita mea prelungită. Cu toate protestările sale mi-am luat rămas bun.
Imaginea chipului iluminat de un surâs atât de frumos şi farmecul unei conversaţii le-am luat însă cu mine”.
*** Apriliana Medianu, Universul, noiembrie 1938
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Mărgărita Miller-Verghy a fost activă ca dramaturg, iar în 1946, în ciuda faptului că era complet oarbă și afectată de bolile bătrâneții, a publicat cea mai cunoscută lucrare de ficțiune a sa, “Prințesa în crinolină”, despre investigațiile detectivilor amatori Diomed și Florin, care, împreună cu colega lor, Clelia, descoperă cine a fost ucigașul prințesei moldovene Ralu Muzuridi.
Războiul și instaurarea comunismului au adus-o pe bătrâna doamnă Miller-Verghy în pragul sărăciei. Trăia în condiții precare și primea deseori sprijin financiar de la fostele ei studente și eleve, câștigând doar puțini bani din traducerile pe care le făcea și o pensie foarte mică de la Societatea Scriitorilor.
Scriitoarea s-a mutat la Azilul pentru bătrâni „Mitropolitul Ghenadie”, aflat pe Strada Labirint nr. 78 unde a locuit, în condiții foarte modeste, până la sfârșitul vieții. Mărgărita Miller-Verghy a murit pe 31 decembrie 1953, cu o zi înainte de a împlini 88 de ani, și a fost înmormântată alături de mama ei, Elena, la Cimitirul Bellu din București.
Surse:
Cronologia della letteratura rumena moderna (1780–1914)
Istoria literaturii române contemporane, Eugen Lovinescu
Ziarul Universul, noiembrie 1938
Margareta Miller-Verghy ou un destin de femme-écrivain à la fin du XIXe siècle et dans la première moitié du XXe siècle, Mihaela Dumitru, Universitatea Bucureşti, 2018.
