Ana Aslan s-a născut pe 1 ianuarie 1897 la Brăila și a fost fiica Sofiei Aslan și a lui Mărgărit Aslan, ambii părinți fiind de origine armeană. Fetiţa a urmat cursurile Colegiului Romașcanu din Brăila, dar familia a trecut prin momente dificile când, în 1910, tatăl, care era cu 20 de ani mai vârstnic decât mama, a murit. Sofia Aslan și-a luat fiica și a părăsit Brăila mutându-se la București, iar în 1915, viitoarea doctoriță a încheiat cursurile Școlii Centrale. Avea 16 ani şi visa să ajungă pilot, dar a renunţat la idee şi s-a reorientat. În ciuda împotrivirii mamei, care şi-ar fi dorit o profesie liniştită pentru cea mai mică dintre fetele ei, Ana s-a înscris la Facultatea de Medicină.
În timpul Primului Război Mondial, tânăra a îngrijit soldații din spitalele militare din spatele frontului de la Iași, unde se refugiase întreaga familie, și, după întoarcerea în București, în anul 1919, a lucrat în echipa neurologului Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu a terminat Facultatea de Medicină, pe care o întrerupsese din cauza refugiului, şi a fost numită preparator universitar.
A lucrat, pe rând, la Spitalul Filantropia, Institutul Clinico-Medical al Facultății de Medicină din București, Clinica Medicală din Timișoara şi Spitalul CFR. Din 1949, a devenit șefa Secției de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București, unde a început munca de cercetare asupra procainei, primul ei pacient fiind un student țintuit la pat din cauza unei crize de artroză. A continut apoi să lucreze într-un azil de bătrâni şi, atunci când a considerat că rezultatele ei sunt demne de a fi comunicate, s-a adresat Academiei Române.
În mai 1951, Ana Aslan şi Constantin Parhon au constituit un grup de cercetare format din 14 pacienți din cămine de bătrâni şi 7 voluntari care aveau afecțiuni reumatice: artroze, artrite și poliartrite reumatoide, cărora li s-a administrat tratament injectabil cu procaină. Rezultatele au demonstrat că substanța, pe lângă efectele benefice în tratarea bolilor reumatice, a îmbunătățit starea generală și memoria bătrânilor, Ana Aslan însăşi supunându-se tratamentului, pentru a înțelege mai bine efectele acestuia.
Pe 22 ianuarie 1952 în România a fost înfiinţat primul institut de geriatrie din lume, condus inițial de C. I. Parhon și, din 1958 până la moartea sa, de Ana Aslan. Clădirea care a găzduit institutul fusese construită la sfârșitul secolului al XIX-la sub patronajul reginei Elisabeta şi era, la acel moment, un azil de bătrâni, dar a fost transformată şi extinsă, apoi institutul a primit încă un sediu în Otopeni.
În anul 1957, după testarea pe un număr de 7.600 de pacienți, Ministerul Sănătății a omologat produsul inventat de Aslan, Gerovital H3, și a aprobat trecerea la producția în masă, sub formă de fiole, iar din 1962 sub formă de drajeuri, cremă și loțiune capilară. Gerovital este considerat primul medicament de tip anti-aging, cercetătoarea fiind cea care a preparat vitamina H3 a cărei bază este procaina, substanță ce fusese cunoscută până atunci doar ca anestezic local. Tratamentul avea să fie brevetat în peste 30 de țări.
Devenită celebră în lumea medicală, metoda inventată de Ana Aslan a atras atenţia multor personalităţi internaţionale care au venit la Bucureşti pentru a fi îngrijite chiar de ea. Printre acestea s-au aflat, de-a lungul timpului, Indira Gandhi, Marlene Dietrich, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali, Claudia Cardinale, Frank Sinatra, Ronald Reagan, Sophia Loren, Gina Lolobrigida, Pablo Neruda, Aristotel Onassis sau Jacqueline Kennedy.
Într-un interviu acordat revistei Ramuri în 1985, Ana Aslan spunea: „Modul de viaţă are un mare răsunet asupra evoluţiei procesului de îmbătrânire. A fi cumpătat, a nu mânca mult, a ţine un regim strict adaptat vârstei, cu puţine grăsimi, cu puţin zahăr, cu multe legume, fructe, iar carne în mai mică măsură. Recomand şi mult lapte, care e, se zice, vinul bătrânilor, şi puţin vin, ca să nu fiu neplăcută, dar nu alcooluri tari. Toţi cei care au trăit mult au dus o viaţă activă, au iubit munca şi au avut, în acelaşi timp, o viaţă cumpătată. Acum mai sunt şi alte indicaţii pe care eu le-am spus ultima dată într-o conferinţă şi sunt convinsă că omul, am afirmat-o şi în străinătate, trebuie să trăiască în prezent şi nu în trecut. Să iubească munca, pe semenii lui şi să nu-i invidieze, să fie animat de sentimente nobile. Să nu regrete nimic, să-şi îndrepte greşelile, dar să nu trăiască cu regretul, pentru că el le scurtează viaţa şi mai sunt şi altele… dar asta nu este specialitatea mea!
— Când aţi descoperit vocaţia medicinei?
— Vocaţia medicinei am avut-o, psihologic, mai demult, dar am descoperit-o într-o carte, în anul opt de liceu, când am citit puţină anatomie. Era trecută în acea carte, şi atât m-a minunat, maşinăria umană, pe care atunci n-o cunoşteam decât ca maşinărie, dar care este animată de sentimente şi de gândire; iar creierul uman conduce totul. Acestea le-am învăţat pe urmă, dar atunci m-am hotărât să fac medicina.
— Cum aţi colaborat cu savantul C. I. Parhon sub conducerea căruia aţi lucrat, din câte ştim, aproape un deceniu, ca şef de secţie la Institutul de endocrinologie ?
— La Endocrinologie n-am stat aşa de mult, am lucrat din anul ’48 până în ’56, însă colaborarea mea a continuat în domeniul gerontologiei, în institutul pe care l-am înfiinţat cu domnia sa în 1952. Profesorul Parhon mă cunoştea de când eram tânăr medic, el m-a sprijinit ca să fiu aleasă membru plin al vechii Academii de medicină, colegă cu el, şi după aceea mi-a propus, după ce descoperisem acţiunea procainei, să vin să lucrez în domeniul fiziologiei în institutul domniei sale. Am lucrat în cele mai bune condiţii şi cu cel mai mare respect din partea mea, m-am bucurat de cea mai mare apreciere din partea lui.
— În 1958 a intrat în circuitul farmaceutic produsul „Gerovital“. Vă rog să evocaţi acest moment.
— După ce am făcut o experienţă pe 7.600 de cazuri şi am avut rezultate pozitive în 90 la sută din acestea, am propus Gerovitalul Oficiului de Invenţii şi am fost numită inventatoare, încă din 1957, pentru acest produs, şi astfel Ministerul Sănătăţii a aprobat trecerea lui în fabricaţie. Eu nu ştiam, nu prevedeam, dar Parhon a prevăzut că acest medicament se va împrăștia în toată lumea.
— De ce ați ales tocmai geriatria și nu altă ramură a medicinei ?
— Ei, aici e o problemă poate psihologică; tatăl meu era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât mama, când a murit, eu aveam treisprezece ani. L-am văzut murind, că era bătrân faţă de mine, şi lucrul acesta m-a făcut să mă ataşez de bătrâni şi, totdeauna, am găsit nejust faptul că bătrânii erau lipsiţi de îngrijire.
— Ce acţiuni aţi iniţiat în calitate de preşedinte al Societăţii Române de Gerontologie ?
— Întâi am colaborat cu Parhon, ca să înfiinţăm Societatea de Gerontologie. În al doilea rând, am colaborat, ca s-o înscriem la Asociaţia Internaţională de Gerontologie şi, din ’57, societatea noastră face parte din această asociaţie. Din acel moment am participat la toate congresele internaţionale de gerontologie care se ţin din trei în trei ani.
— Aţi avut, de asemenea, o deosebită contribuţie la fondarea Confederaţiei societăţiIor de gerontologie din ţările latine. Care sunt ceilalţi membri fondatori?
— A! Da… prietenii mei cei mai buni sunt cei care au iniţiat şi s-au întrunit în Spania: Carey Lillo, care e preşedintele Societăţii spaniole, pe de altă parte profesorul italian Sgardili, care este un vechi prieten al meu şi un deosebit om de ştiinţă. De el mă leagă cele mai frumoase amintiri.
— La ce concluzii aţi ajuns în urma cercetărilor privind gerontologia socială ?
— Rolul societăţii, rolul social, este foarte important, dar, în realitate, în gerontologie, noi ne ocupăm de latura medico-socială, pentru că vârstnicii, în general, sunt bolnavi. Dacă îi ajutăm numai din punct de vedere social fără a-i ajuta şi din punct de vedere medical înseamnă că nu ne facem complet datoria.
— Recomandări semenilor dumneavoastră…
— O viaţă lungă, o viaţă cumpătată şi fericită”.
*** Ramuri, 1985
După o internare de o săptămână la Spitalul Elias, Ana Aslan a murit la vârsta de 91 de ani, pe 20 mai 1988. Ultima sa dorință a fost de a fi înmormântată cu slujbă religioasă, alături de mama ei, Sofia Aslan, dar regimul comunist a decis ca savanta să aibă o ceremonie funerară fără preoți.
Pentru că nu a avut moștenitori, bunurile doctoriței românce au intrat în patrimoniul statului. Pe 5 august 1988, 145 de piese din metale prețioase (distincții, bijuterii și alte obiecte de artă decorativă) pe care le-a primit de-a lungul timpului au ajuns în custodia Băncii Naționale a României, iar în vara anului 1991, lucrurile personale care îi aparținuseră Anei Aslan au fost achiziționate de BNR.
