“Cine nu cunoaşte legenda în care se povesteşte cum marele violonist şi compozitor Nicolo Paganini, de naştere din Veneţia, şi-a vândut dracului sufletul, în schimbul unei viori fermecate?… Chiar poetul Heine, ateu, sceptic şi zeflemist, da crezare legendei. Dar nu toată lumea cunoaşte sfârşitul acestei nelegiuite „afaceri” şi nu oricine ştie cine a ieşit biruitor: omul sau necuratul? Ţiganii nomazi din Rusia, România şi Ungaria au păstrat această legendă, în care, după voie, fiecare are drept să creadă sau nu.
* * *
Destinul prea fusese vitreg în anul acela cu tânărul Nicolo Paganini. Datoriile, nenorocul şi o mulţime de alte neplăceri l-au silit să plece din Veneţia la Viena. Aici a devenit violonist ambulant, cântând pe la nunţi sau dând ocol pe la cabaretele cele mai de rând. Nu i se îngăduia să intre în localurile de lux din pricina veştmintelor în zdrenţe.
Dar ziua de 21 Decembrie a fost o zi blestemată, cu deosebire amarnică pentru el.
Din zorii zilei cădea o ploaie neîntreruptă, rece, amestecată cu fulgi de zăpadă. Încălţămintea desfundată a artistului era leoarcă şi pe unde punea piciorul se făcea noroi şi stropea. Ud până la piele şi murdar, Paganini umbla pe uliţe ca un câine negru, fără adăpost.
Noaptea căzu repede peste marele oraş.
Din loc în loc scânteiau felinarele palide. Pe astfel de vreme, nimeni nu se gândeşte la sărăcia şi mizeria altora, iar vagabonzii suferă îndoit de frig, de foame şi de singurătate.
Paganini în ziua aceia n-a izbutit să câştige niciun ban. Noaptea târziu un tinichigiu beat i-a dat fundul unui pahar de bere în care-şi golise scrumul pipei, iar un student în batjocură i-a aruncat o jumătate de crăițar, zicându-i:
— Ține!… Pentru că s-a isprăvit cântecul!
Paganini scrâşni din dinți, murmurând:
— Ai să-ți aduci odată aminte de pomana asta batjocoritoare, când am să fiu celebru!
Căci Paganini, cu toată mizeria în care trăia, nu se îndoise niciodată de geniul lui muzical.
— Dacă aş avea o pereche de pantaloni mai buni, o haină fără petice şi o vioară cumsecade — toată lumea ar privi şi ar asculta la mine!
Din ultimul cabaret în care a încercat să intre, a fost dat afară numaidecât, pentru că lăsa pe unde trecea şiroaie de apă de ploaie și de noroi.
* * *
Paganini își cumpără o bucată de pâine neagră pe care o mâncă fără gust, ducându-se spre casă. Dar când, obosit, ajunse în mansarda unde-și avea culcuşul, sufletul lui întunecat fu cuprins de o disperare de moarte, de o furie nebună. Dete cu piciorul în vioara udă de ploaie şi lovindu-se cu pumnii în piept, izbucni:
_— Diavole! Diavole! Dacă exişti într-adevăr, dacă nu eşti o născocire a babelor, înfăţişează-te pe dată! Un suflet omenesc vrea să se vândă cu talentul lui cu tot. Grăbeşte-te! Altminteri nu vei mai găsi în această infectă mansardă decât un leş spânzurat!…
Şi diavolul se ivi. Dar nu se ivi într-un nour de pucioasă şi nici n-avea duhoarea rară a ţapului cu copite despicate în locul picioarelor sau cu vreo urmă de coadă. Dracul semăna mai curând c-un avocat sau c-un notar judiciar, îmbrăcat într-o redingotă cenuşie foarte curată şi cu dantelă îngălbenită pe la mâneci. Avea cu el o călimară, o pană de gâscă și un dosar gros cu contracte. El le puse toate aceste, cu luare aminte, pe masa șchioapă. Flacăra lămpii ardea cu o lumină și mai vie.
— Iată, tinere, începu dracul foarte liniștit, am venit la dumneata fără niciun scandal de bâlci, fără miasme de iad, fără deghizări şi nu-ţi cer nici măcar iscălitura cu sânge din sângele dumitale. Toate aceste decoruri prosteşti să le lăsăm în seama timpurilor trecute când închipuirea era copilărească şi chiar prostească. Noi trăim în veacul politeţei, al prozei şi al aritmeticei. Şi-ţi voi mărturisi fără sfială că noi, dracii, dobândim mai mult cu ajutorul bunei creşteri şi a manierelor elegante decât cu ajutorul minciunei. Astfel că nu trebuie să te miri dacă în această afacere voi fi şi cumpărător şi dacă va fi nevoie, şi avocatul. Şi acum, ce ceri pentru sufletul dumitale?…
— Bani! Aur!… Bani mulţi!…
— De la început văd că ai nevoie de ajutorul meu juridic. Nimic mai uşor decât să ceri diavolului bani. Orice prost cere așa ceva… Nu ţi-ar conveni mai curând gloria?
— Moft!… Gloria se cumpără cu bani…
— Nu, prietene. Vorbești fără să te gândeşti. Cu bani nu vei avea decât o măgulire oarecare din partea linguşitorilor interesaţi. Şi te vor măguli numai ei, în timpul meselor pe care le vei plăti cu banii dumitale. Nu… Cere altceva. N-ai vrea iubire?…
— Iubire?… Ha! ha!… Dar ce se poate cumpăra mai lesne pe lumea asta decât iubire?…
— Orice iubire? Crezi? N-ai dreptate, n-ai câtuşi de puţin dreptate, dragul meu Nicole. Dacă orice iubire s-ar vinde, de multă vreme pământul şi chiar tot universul ar fi încăput pentru totdeauna în mâinile diavolului. Şi noi, colaboratorii lui, ne-am îngrăşa de lene multă, trăind din veniturile Statului. Să-ţi fac o destăinuire gravă; eşti curios să ştii de ce e dracul atât de nenorocit? Pentru că tinde din toate puterile către o iubire imposibilă pentru el. Nu, tinere, dacă vrei să faci o afacere avantajoasă pentru ambele părţi, opreşte-te la hotărârea dintâi: vestminte frumoase, noroc şi o vioară bună!
Paganini rămase câteva clipe pe gânduri şi zise şovăind:
— Nu mă dau înapoi. Mi se pare că ai dreptate, domnule notar. Dar n-am cerut oare, în grabă, prea puţin pentru sufletul nemuritor, osândit dinainte la suferinţă fără sfârşit?
Avocatul se plecă, scoase de sub masă o cutie în piele de bivol cu marginile roase şi o întinse cu luare aminte lui Paganini.
— Privește bine vioara şi încearc-o. Nu costă nimic.
Paganini deschise cu respect cutia cu lacăte mici de bronz, scoase şi desfăcu pe masă cele trei învelişuri, unul de pânză, unul de mătasă şi unul de catifea care ocroteau lăuta şi vioara se ivi în toată frumuseţea ei. Semăna ciudat, în linia ei, cu trupul unei femei goale, de o perfecţie ideală, cu capul mic, gâtul lung şi fin, linia armonioasă a taliei desfășurându-se în șolduri cu unde puternice.
— Nu e un Stradivarius, exclamă Paganini fermecat, dar nu e nici Amati, nici Guarrerius, nici Guadanini. E o vioară-ideal pe care nicio mână omenească n-ar fi în stare s-o construiască vreodată! Îmi dai voie să cânt puţin cu ea?
— Da! Dacă vrei… încuviinţă diavolul tărăgănat şi cam fără voie.
Vioara era acordată gata, iar arcuşul uns cu sacâz. Când Paganini începu să cânte o improvizaţie puternică şi pasionată, înţelese pentru întâia oară ce mare talent se ascundea în el, înnăbuşit până acum de viaţa lui de cerşetor. Şi zise aproape vesel:
— Maestre, sunt la ordinele dumitale şi-ţi mulţumesc pentru sfaturile bune pe care mi le-ai dat. Dar dacă nu sunt prea îndrăzneţ, de ce te-ai întristat deodată, de parcă te-aş fi jignit…?
— Ca să vorbim drept, răspunse dracul ridicându-se de pe scaun, sunt cam plictisit văzând că ai mult mai mult talent decât bănuisem. Dar vorba e vorbă la mine. Nu mi-o iau înapoi. Vioara e a dumitale. Te vei bucura de ea până la moarte. Iată şi-o pungă plină cu monede de aur, ca să-ţi slujească la început. Mâine ai să primeşti vizita croitorului cu un costum de curtean şi cel mai bun frizer din Viena şi vei merge într-o zi să cânţi la concursul de muzică organizată cu mare lux de arhiduce. Şi acum iscăleşte aici. Perfect. Mulţumesc şi la revedere, tinere.
— În curând?… întrebă viclean veneţianul Paganini.
— O! Asta nu ştiu, răspunse diavolul. La termen, nu înainte, în orice caz. Şi te felicit pentru talentul pe care-l ai.
* * *
Diavolul nu minţise deloc. Totul s-a petrecut întocmai cum prevestise el. După concursul muzical pus la cale de arhiduce, steaua lui Paganini s-a ridicat şi a început să strălucească cu o lumină care n-a pălit nici până azi. Dar Nicolo Paganini a devenit în schimb omul cel mai nefericit de pe lume. Sufletul lui era otrăvit de patimi nesăţioase, de o ambiţie nebună, de o avariţie şi de o lăcomie meschină. Ura nu numai pe artiştii trecuţi şi pe cei contemporani, dar şi pe cei ai viitorului.
Şi mulţi prieteni sinceri şi-a pierdut, din pricina firei lui bănuitoare. Niciodată nu fusese atât de nenorocit şi niciodată nu suferise atât de mult. Pentru că nu credea în nimeni.
Când s-a apropiat sfârşitul vieţii şi notarul cenuşiu veni, Paganini îi zise liniştit:
— Maestre, sunt gata. Dar trebuie să-ți mărturisesc că nu m-am bucurat de viață.
Notarul răspunse obosit:
— Nici eu, mărturisesc, n-am câștigat nimic cu dumneata. Uite lista contractelor. Numele dumitale nu figurează. E șters, a fost șters de cineva. De cineva al cărui nume nu îndrăznim să-l rostim.
— Și ce trebue să fac acum?
— Nimic. Mă socotesc răsplătit, pentru că n-am lipsit la niciunul din concertele dumitale. Din pricina asta am fost foarte rău văzut de șefii mei. Adio. Pentru totdeauna. Îți las vioara… O! nu te îngriji de mine, sunt neplăcerile meseriei mele. Adio!
Marele Paganini a fost găsit mort a doua zi. Chipul lui era încruntat, aşa cum fusese toată viaţa. Numai pe buzele lui flutura un surâs…
Vioara dispăruse”.
*** Textul îi aparține scriitorului Aleksandr I. Kuprin și a fost publicat în Realitatea ilustrată în 1929.
Celebra vioară “Il Cannone”, instrumentul preferat al marelui violonist Nicolò Paganini, este păstrat la Palazzo Tursi, aflat pe Via Garibaldi, în centrul istoric al orașului Genova. Vioara a fost construită în 1742 de lutierul cremonez Bartolomeo Guarneri (1698 – 1744), cunoscut sub numele de „del Gesù” pentru obiceiul său de a adăuga simbolul crucii la semnătură. Paganini a primit instrumentul cadou de la un admirator probabil in 1802 si din acel moment a devenit o extensie firească a sa. Conform obiceiului vremii, Nicolo cânta fără să folosească suportul pentru bărbie, sprijinindu-se direct pe capătul plăcii de sunet care încă păstrează urmele de utilizare intensă.
Violonistul a lăsat vioara prin testamentul orașului său natal, pentru ca acesta să fie „perpetuu păstrat” după moartea sa.
Sursa:
Realitatea ilustrată, 1929
Foto: www.museidigenova.it/
