Ilarion Ciobanu s-a născut pe 28 octombrie 1931 la Ciucur, în Tighina, şi a urmat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, după ce fusese, pe rând, hamal, tractorist, miner, săpător, tâmplar, șofer și marinar. A debutat pe marele ecran la vârsta de 30 de ani, alături de Ion Besoiu, Flavia Buret, George Calboreanu, Jules Cazaban şi Amza Pellea, în filmul “Setea”.
Au urmat apoi peste 60 de producţii, printre care “Iancu Jianu, haiducul”, “Ecaterina Teodoroiu”, “Profetul, aurul şi ardelenii”, “Toate pânzele sus”, “Pe aici nu se trece”, “Nemuritorii”, “Ultimul cartuş”, “Cu mâinile curate”, “Baltagul”, “Răscoala”, “Omul de lângă tine”, “Mihai Viteazul”, “Baltagul”, “Vremea domnițelor”.
O latură mai puțin cunoscută a actorului a fost cea de sportiv de performanță. Şi-a început activitatea competițională la vârsta de 19 ani, în 1950, ca aruncător de disc, în cadrul unui concurs cu caracter de masă, s-a clasat primul pe regiunea Dobrogea, iar în finala desfăşurată la Bucureşti a ocupat locul al patrulea.
Pe atunci, Ilarion Ciobanu era şofer pe un şantier dobrogean, urma liceul la cursul seral și a devenit cunoscut ca “discobolul de pe litoral”, având şi faima locală a unui foarte bun înotător.
În 1953, a început sa practice rugby-ul la echipa Ştiinţa din Galaţi, oraş în care s-a înscris la cursurile facultăţii de mecanică navală. Înzestrat cu un fizic aparte (1.88 m, 90 kg) s-a afirmat repede în sportul cu balonul oval, iar în 1955 a venit la Bucureşti, jucând la Ştiinţa. După doi ani, în 1957, a trecut la Dinamo, iar în 1959 și 1960 a apărat culorile clubului Progresul.
În cariera sa de rugbist (1953 – 1960) a jucat linia a doua și a treia, evoluând în peste 200 de meciuri. A făcut parte, în repetate rânduri, din lotul republican şi a fost “împrumutat” echipei C.C.A. pentru întâlnirea intercluburi cu formaţia engleză Swansea, câştigată detaşat de către militari.
Întrebat de ce a preferat sportul cu balonul oval, artistul a mărturisit: “e un sport mai bărbătesc, mai dur, care solicită mult pe sportiv, e un joc mai complex și, pe scurt, îl simțeam mai potrivit structurii mele”.
După debutul în cinematografie, tânărul a renunțat la sport: “Pentru scenă, dar mai ales pentru film, îndeosebi în cele de epocă, în care se cere să porţi costume groase, armură, spadă grea, să călăreşti, să te lupţi, să sari, să te cațeri etc., activitatea sportivă — nu neapărat cea de performanţă — este de un real ajutor şi o consider indispensabilă pentru orice slujitor al artei teatrale şi, mai cu seamă, cinematografice. În acest sens, vă dau un amănunt: până la filmul Setea, nu călărisem deloc. Consider că, datorită activităţii sportive, am reuşit să devin un călăreţ destul de bun doar în câteva zile…”
Într-un interviu din 1972, Ilarion Ciobanu povestea despre aventurile din tinerețe:
“Hoinăreala aia prin viaţă, vânturarea din loc în loc, schimbarea profesiilor, într-un cuvânt instabilitatea, nu a fost un lucru foarte comod. (…) În tot ce spun eu, îmi dau seama că tot intervine cuvântul „comod”. Cred că ar trebui să definesc puţin mai clar ce înseamnă pentru mine „comod”. Şi nu numai pentru mine. Comod, pentru un om, cred că este să facă exact lucrul care i se potriveşte lui, mănuşă. Care se potriveşte perfect felul său nativ de a fi… Ştiu, am întâlnit odată unul care se minuna teribil de un fost tovarăş de-al lui de muncă (amândoi eram ieşiţi la pensie) pe care când îl cautai, îl găseai în port, când ar fi putut foarte bine să stea acasă comod, nu? Să asculte radio-ul său să joace table. Dar pentru omul acela, comod era să fie în continuare în port…
Prima dată am fost arestat în timpul războiului. Aveam 12 ani pe-atunci, când, împreună cu nişte prieteni de-ai mei, umblam după porumbei prin magaziile oborului din Constanţa. Şi tot trecând dintr-una într-alta prin răsuflătorile de aerisire, am ajuns într-o magazie care, dracu ştie cum, era plină cu torpile nemţeşti. Ne-au găsit, am fost arestaţi, duşi la chestură şi bătuţi. Ne-au ţinut o noapte acolo şi ne-au dat drumul: eram copii… Altădată, prin ’46 cu încă doi „şobolani”, aşa ni se spunea nouă în port, la ăştia care vânturam cheiurile în căutare de lucru, am furat un porc. Din curtea unui vameș care locuia în port. Un porc în ’46 era o valoare. Nu mai ţin minte dacă l-am furat să-l vindem sau să-l mâncăm noi. Cert e că era un porc și un porc e de mâncare…
Cred că la mulţi, foarte mulţi care nu mă cunosc, vor face impresia unor aberaţii teribiliste. Scornite. Nu pentru că ar fi din cale-afară, nu ştiu cum. Ci pentru că le-am spus. De obicei oamenii nu spun aşa ceva. După război, vremurile erau foarte tulburi, dublate şi de o năpastă natural, seceta aia care a adus foametea după ea. Şi omul trebuia să se descurce cum putea. Pe urmă, un om crescut în port, crescut pe malul mării, are un fel de a fi mai direct, mai brutal. Cert e că acum, la vârsta asta, dacă aş sta să mă gândesc de ce am făcut ce-am făcut, sigur că aş găsi o sumă întreagă de justificări: condiţiile vitrege, sărăcia personală — a mea şi a mamei, că eram numai cu ea — mediul, prietenii, într-un cuvânt, aş găsi justificări pentru orice. Dar n-am chef de-aşa ceva. Le-am făcut şi-am a tras ponoasele. Am plătit pentru toate. Că se plăteşte…”
După Revoluție, Ilarion Ciobanu nu a fost distribuit în prea multe filme. “Șobolanii roșii”, “Crucea de piatră”, “Terente, regele bălților”, “Ochii care nu se văd” au fost printre peliculele în care a apărut în ultimii ani ai vieții. Actorul a încetat din viață pe 7 septembrie 2008 la București, la vârsta de 76 de ani. Conform dorinței sale a fost incinerat, iar cenușa i-a fost împrăștiată în mare.