— Vrând-nevrând, orice convorbire începe cu datele, devenite obligatorii, privitul scurta dumneavoastră biografie. Am auzit că sunteţi oltean.
— Într-adevăr, sunt oltean. M-am născut pe malul Dunării, la Turnu Severin, acolo am făcut şcoala primară şi liceul. Nu e o vorbă goală, dar şi eu, ca atâţia alţii, mi-am manifestat chemarea către teatru de pe băncile școlii. Am avut norocul să mă întâlnesc cu profesori şi, mai ales, cu un director pasional de cultură, de teatru, astfel încât, ca licean, mi-am făcut debutul în piesa lui Aurel Baranga, “Mielul turbat”, unde-l jucam pe Bontaş. Ca elev, am mai jucat în comedia “Suflete de hârtie”, în “Trei generaţii” şi pe Blestakov din “Revizorul”. Colaboram cu Teatrul Popular, cu Casa de Cultură. Entuziast, ca şi ceilalţi tineri interpreţi. Înainte de fiecare reprezentaţie, înainte de a interpreta rolurile principale, căram scaunele în grădina publică. (De pe atunci, deci, doream să avem public…)
— Cum v-aţi întâlnit cu teatrul profesionist?
— Dând examen la lnstitutul de teatru. Unde… nu am reuşit. Aşa că primul an am fost doar audient. În anul II am recuperat, însă, întârzierea. Radu Beligan a fost primul care m-a ajutat, atent cu tânărul începător, entuziast, dar trist (în situaţia unui candidat respins). Sufeream mult, munceam enorm, într-o clasă care a dat actori, azi nume cunoscute în teatrul românesc: Ilinca Tomoroveanu. Mariella Petrescu, Ion Caramitru, Ştefan Radof, Costel Constantin şi alţii. Anii de ucenicie sunt de neuitat pentru activitatea mea ulterioară şi, în general, pentru întreaga mea profesiune. Am avut-o profesoară pe Beate Fredanov. Mi-a lăsat liberă fantezia, imaginaţia, m-a lăsat in permanenţă „să mă joc”. Gustam voluptatea de a descoperi mereu alte lucruri noi în „munca actorului cu sine însuşi”, trăiam plăcerea de a gândi, de a munci. Am fost distribuit în “Jocul de-a vacanţa”, în rolul episodic al mecanicului. Am găsit 20 de variante posibile pentru a interpreta acest rol. Aceeaşi metodă am folosit-o şi mai târziu.
Munca la un rol nu se termină niciodată. Imaginaţia actorului trebuie să funcţioneze în permanenţă. Rolul nu se încheie odată cu premiera. Întâlnirea cu publicul îţi dă noi sugestii, te poate conduce pe noi piste, pentru că. uneori, îţi dai seama că spectatorii înţeleg altfel rolul decât l-ai gândit tu. Trebuie să ţii seama de reacţiile publicului. Metoda pe care o utilizez cel mai des este aceea de a încerca să mă detaşez de rol şi să-mi imaginez cum aş reacţiona, dacă aş fi eu spectator. De aceea, ascult cu mare interes observaţiile colegilor, ale maşiniştilor, ale plasatoarelor. Când mă întâlnesc seara cu prietenii, le spun, le interpretez, mereu, momente, monoloage din piesa în care repet.
— V-aţi afirmat din şcoală?
— În Institut n-am avut norocul unui mare spectacol. Rolul cel mai important, rol de examen final, a fost cel al lui Miroiu din “Steaua fără nume”, alături de Monica Ghiuţă, și, în paralel, cu Ion Caramitru.
— Ştiu şi eu, după cum ştie toată lumea, că un capitol important în viaţa dumneavoastră a fost contactul cu unul dintre cele mai interesante teatre din provincie. Teatrul din Piatra Neamţ.
— La Piatra Neamţ mi-am dat seama cât de utilă mi-a fost perioada şcolii de teatru. Din ce în ce mai mult, odată cu trecerea anilor, sunt tot mai convins de aceasta. Pentru că, adesea, constat cu tristeţe că mai sunt actori care au uitat Institutul (nu diploma); uitare ce se manifestă prin aceea că au devenit blazaţi, tociţi, şablonarzi. Au uitat tinereţea şi „joaca” din Institut. Datorită şcolii am căpătat gustul îndrăznelii, al căutării, datorită şcolii nu vin cu ziarul în buzunar şi nu aştept ca regizorul să-mi spună tot. E banal, dar totuşi o repet, meseria noastră rămâne o artă. E o plăcere deosebită să ai sentimentul că anumite momente importante din spectacol le-ai rezolvat Iu, prin gândirea şi sensibilitatea ta. De aceea, o distribuţie trebuie să fie ideală, nu numai ca talente, ci şi ca omogenitate, ca interes comun al tuturor față de căutare, faţă de încercare. Dacă-mi simt partenerul că “stă pe ghimpi”, pentru că are o treabă la televiziune, îmi taie tot elanul. La Piatra Neamţ, regretatul director Ion Coman ne crease toate condiţiile pentru a ne împlini aceste deziderate. M-am adaptat repede cu colectivul — de altfel, aproape toţi îmi fuseseră colegi. Era o atmosferă de şcoală, de Institut, cu foştii noştri profesori ca regizori, Ion Cojar, Cornel Todea. Pentru profesiunea mea, Piatra Neamţ a fost o treaptă, o şcoală, dar cu salariu, la 100 de km de Bucureşti. Aici am jucat rolul principal în “Nu sunt turnul Eiffel”, o piesă care, la început, m-a speriat. Solicita actorilor să evolueze în spaţii libere, fără „scaune” de care să se agațe în mişcarea lor scenică, de altfel în spectacolele noastre apelăm prea adesea la „scaune”. Piesa ne invita la fantezie, la jocul cu partenerii (am jucat alături de eminenta actriţă care a fost Eugenia Dragomirescu), la colaborarea cu regizorul, cu gândurile acestuia. Munceam mult, cu patimă, zile şi nopţi. Aici a rămas o parte a sufletului nostru. Liviu Ciulei m-a remarcat cu ocazia unui turneu la Bucureşti şi, astfel, am devenit actor al Teatrului „Bulandra”.
—Cum v-aţi acomodat în această echipă artistică?
— Într-adevăr, colectivul Teatrului „Bulandra” e o mică echipă pasionată, mereu în căutarea altor soluţii artistice; nu forme noi am căutat, nu piese insolite şi realizări formale. (…) lată-mă, din toamna anului 1965 deci, într-o echipă cu mari actori, cu mari profesionişti. Norocul nostru: proafesoara Beate Fredanov ne făcuse încă din şcoală legătura spirituală cu Teatrul „Bulandra”, cu reperloriul, cu stilul acestuia, pe care-l credeam academic. M-am temut că n-o să am posibilitatea să-mi dezvolt crezul artistic; în sinea mea, nutream gândul că o să rămân o umbră, undeva, în al doilea plan, la colţ. Îmi imaginam cât de greu este să poți prinde aici un rol mai răsărit. N-a fost, însă, aşa; şi e bine să nu fie aşa, cu nici un tânăr debutant. Ideal ar fi ca toți tinerii, din primele lor luni de activitate, să capete roluri importante şi, mai ales, încredere.
Aşa ne-am afirmat: Caramitru, Cornel Coman, eu. Prima mea întâlnire cu noua scenă a fost prilejuită de Danton, în care jucam rolul lui Camille. Nu cred că am dat tot ce puteam, poate numai o jumătate, cealaltă a fost ratată din pricina neadaptării. Spectacolul în care m-am simţit cel mai bine a fost “Victimele datoriei”, în regia lui Crin Teodorescu. Şi cel mai greu! Au urmat “Iulius Cezar”, “Priveşte înapoi cu mânie”, “Strigoii” (o cădere, din păcate). “Leone şi Lena”, “A douăsprezece noapte”. Făcând o retrospectivă, îmi dau seama că nu am dat, încă, întreaga măsură a resurselor mele personale, că n-am realizat comunicarea ideală cu publicul. Cu acel public pe care trebuie să-l obligi să te asculte, să te creadă, să-l convingi, deci, să reacţionezi tu în raport cu reacţiile lui. Poate aceasta înseamnă până la urmă talent. E uşor să obţii efecte facile, e greu să pari totdeauna spontan, sincer, cald.
— Filmul?
— Nu, nu m-a mulţumit nimic din ce-am făcut pentru ecran. Nu-l urăsc, dar sunt supărat pe film. Probabil că nici regizorii nu m-au văzut într-un rol mai bun, pentru că am fost distribuit în personaje şterse, compuse literar, de mântuială, fără substanţă dramatică. Mă simt vinovat faţă de spectatori pentru ceea ce am făcut în cinematografie. De aceea, la nicio reprezentaţie n-am stat în sală, alături de cei care plătiseră biletul. Pentru că nu le-am dat ce-ar fi dorit ei. Uneori, la prima apariţie pe ecran, m-au aplaudat. Asta, pentru că aveau încredere în mine de pe scenă. Sa va întâmpla oare vreodată ceva după premiera unui film prost? Cum, când, vor fi traşi la răspundere vinovaţii?
— Ce fel de teatru preferaţi?
— Orice fel de teatru, pentru că specializările nu duc la nimic bun. Nu dispreţuiesc nici melodrama, atât de umană, atât de apropiată.
— Menajul dumneavoastră actoricesc alături de Irina Petrescu are roade bune şi în ceea ce priveşte munca profesională?
— Da! Pentru că soţia-actriţă mă înţelege mai bine decât oricine, înţelege de ce vorbesc singur în casă, de ce monologhez, de ce gesticulez. Ne comentăm gândurile în linişte, cu sinceritate şi fără complimente. Vedem împreună repetiţii, spectacole. Deci, ceea ce e foarte important, colaborăm.
Am 33 de ani şi sunt încrezător în posibilităţile mele viitoare. Cred în ele pentru că-mi iubesc meseria, iubesc relaţiile cu publicul, public pe care îl simt aproape şi mă face să nu mă simt singur. îmi place mult să muncesc, să mă bat cu rolurile, să nu-mi fie uşor, să nu o duc bine. Lupt mereu cu inerţia. Am credinţa că n-o să ajung niciodată la „finish”. În atletism, da, poţi ajunge; la noi, în teatru, te întrec, mereu, pe parcurs, alţii. Trist e doar că-n meseria noastră joci numai pentru o generaţie. Dar pentru ea trebuie să facem totul! (Revista Teatrul 1973)
Virgil Ogășanu a devenit el însuși profesor la Institutul de Teatru și a rămas întreaga sa viață actor al Teatrului Lucia Sturdza Bulandra din București. Între timp a jucat într-o serie de filme, a colaborat cu televiziunea și cu radiodifuziunea, dar adevărata sa împlinire profesională a fost scena de teatru. După scurta relație din tinerețe cu regretata Irina Petrescu, s-a căsătorit cu actrița Valeria Ogășanu, alături de care are un fiu, muzicianul Mihai Ogășanu. Doamna Ogășanu, cunoscută pentru rolurile din filmele “Trandafirul galben”, “Fram, ursul polar” sau “Frații Jderi” și pentru spectacolele de pe scena Teatrului Bulandra, a încetat din viață la vârsta de 76 de ani, pe 26 februarie 2023.
Sursa:
Revista Teatrul, octombrie 1973
Revista Scena, 2000
Teatrul Bulandra (fotografii realizate de Cosmin Ardeleanu)
