HomeVizionariiScriitoriDinu Ianculescu, vocea de aur a Teleenciclopediei

Dinu Ianculescu, vocea de aur a Teleenciclopediei

Dinu Ianculescu
DS TW

Născut pe 24 martie 1925, Dinu Ianculescu, actor, poet, una dintre vocile inconfundabile ale Teleenciclopediei (alături de Ludovic Antal, Mariana Zaharescu, Florian Pittiş), și-a început studiile la Liceul “Andrei Şaguna” din Braşov și le-a continuat la Liceul “Sf. Sava” din Bucureşti. A urmat apoi Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, fiind student al maestrului Ion Manolescu. În acea perioadă a fost crainic al Radiodifuziunii și actor la Teatrul Nostru, condus de Dina Cocea, și din 1947 a jucat pe scena Teatrului Naţional şi a Teatrului Mic.

Dinu Ianculescu a rămas în amintirea noastră datorită cărţilor sale: “Argintatul peşte şi alte poezii” (1970), “41 de sonete” (1975), “Rondeluri” (1980), “O lumină de cuvinte” (1994), “Un gând, un chip ştiut, un vis, un timp” (2002), “Cântările Cântării lui Solomon” (2008) și a filmelor în care a jucat în anii ’70 – ‘80: “Mihai Viteazul” (1971), “Trandafirul galben” (1982), “Misterele Bucureştilor” (1983), “Fructe de pădure” (1983), “Secretul lui Bachus” (1984).

Dinu Ianculescu

În 1985, a părăsit ţara și s-a stabilit în Germania. A jucat apoi la teatrul din Darmstadt, a colaborat cu posturile de radio din Frankfurt şi Baden-Baden și a revenit de mai multe ori în România după decembrie ’89. În 1997 i-a acordat un interviu scriitoarei Adriana Bittel:

“- Trăiți din 1985 în Germania, dar sunt convinsă câ vocea dvs. n-a fost uitată, fiindcă e chiar de neuitat. Venirea dvs. aici e un prilej să vă întreb: ce faceți acolo?

– Stimată doamnă, fac bine. Spun asta pentru că, după plecarea din ţară, am urmat un curs de limba germană (mai ştiam ceva din liceu) şi am intrat ca figurant la teatrul din localitatea unde m-am stabilit, Darmstadt, oraşul lui Georg Büchner, ca să pot auzi limba şi să mă pot obişnui să o rostesc pe scenă. Am fost primit cu braţele deschise şi m-am descurcat, am început să joc mici rolişoare, apoi am avut pretenţia la roluri ceva mai mari, ceea ce nici n-a trebuit să solicit prea mult, fiindcă au început să mi se dea. Am jucat şi într-un musical după Tevie Lăptarul de Shalom Alehem, iar în acest spectacol m-a remarcat întâmplător un regizor tânăr, Bruno Klimeck, de la Teatrul Naţional din Mannheim, care m-a chemat să joc într-o premieră a sa. Mai târziu, când Klimeck a devenit directorul artistic al Naţionalului, m-a luat la el în teatru, unde joc şi acum. Am avut deci bucuria de a-mi putea continua profesia.

Dinu Ianculescu

– Pe lângă această vocație principală, sunteţi şi poet şi un minunat recitator de poezie. Aţi publicat până la plecare trei volume, iar în 1994 v-a apărut la Ed. Didactică şi Pedagogică încă unul, “O lumină de cuvinte”, ceea ce înseamnă că nu ați renunţat nici la pasiunea dvs. secundară. Ce loc are poezia în existenţa lui Dinu Ianculescu?

– Ocupă un loc mare, şi asta de când eram foarte tânăr, pentru că am început să scriu ca elev de liceu, în 1940, şi am publicat în “Universul literar”, “Revista Fundaţiilor Regale”, “Fapta”, “Tribuna” din Braşov. Cel care m-a debutat a fost Ştefan Baciu, care era fiul profesorului meu de germană, şi întâmplarea a făcut să am atâta nevoie peste ani de limba germană. Vedeţi cum se leagă lucrurile? N-am încetat niciodată să scriu, deci scriu şi acum, în Germania.

Dinu Ianculescu

– După felul cum recitați, se cunoaşte că sunteţi şi poet, că aveți o înţelegere mai adâncă a ideilor lirice. Care sunt poeții cu care aveți afinități?

– În tinereţe îmi plăcea mult – şi am rămas cu aceasta iubire – Rainer Maria Rilke. De aceea mi-a plăcut mult şi Blaga. Bineînţeles că nu putem vorbi de poezie fără să-l numim pe Eminescu. Cu Arghezi m-am întâlnit mai târziu ca gust, mie mi se potrivea alt filon de lirism.

– Dinu Ianculescu, sunteți aici în calitate de poet “din afara graniţelor”. Cum vi s-a părut întâlnirea?

– Am venit de drag şi nu pot să spun că în general nu sunt mulţumit. Însă, din prima zi, după discursul ministrului culturii, colegul meu, Caramitru, pe care m-am bucurat să-l revăd, a urmat o expunere foarte interesantă a lui Alexandra George și, în momentul când a pomenit numele lui Labiş, vrând să releve marca ideologică a literaturii din anii ’50, nici n-a apucat bine să formuleze ideea că cineva din sală a început să vocifereze, să-l insulte, să-l jignească. Nu sunt obișnuit cu așa ceva. Asta fiindcă am stat departe de lumea literară. Mai ales acum, în democrație, diversitatea de păreri ia adeseori forma unor polemici vehemente.

Dinu Ianculescu

Înţeleg, nimeni n-ar fi avut nimic de spus dacă s-ar fi procedat civilizat şi corect. Şi eu trăiesc acum într-o democraţie, dar lucruri din astea n-am văzut. A treia după masă a colocviului a fost şi ea foarte jenantă pentru toţi cei ce au luat parte la discuţii. Nu m-am simţit deloc bine, fiindcă jignirile au fost şi de o parte şi de alta, foarte înverşunate, furioase, ori eu lucrurile astea pur şi simplu nu le suport.

Se spune despre actori că sunt genus irritabile. Ce s-ar întâmpla însă dacă noi, pe scenă, n-am uita toate mizeriile care ne împing pe unii contra altora? Să ştiţi că în lumea noastră, a actorilor (chiar şi acolo unde trăiesc acum, într-o ţară străină), atunci când ne facem profesia, ne simţim o familie. Actorii, se ştie, se invidiază între ei, se detestă uneori, dar când joacă, toate astea rămân de-o parte”.

*** Adriana Bittel, România literară, 22 octombrie 1997

Dinu Ianculescu a încetat din viață pe 7 februarie 2017, la vârsta pe 91 de ani, în Germania.

DS TW

leave a comment