HomeEroii României moderneEroi uitațiBeate Fredanov, actriță și profesoară a zeci de generații de mari actori

Beate Fredanov, actriță și profesoară a zeci de generații de mari actori

Beate Fredanov
DS TW

Beate Fredanov s-a născut pe 11 mai 1913 la Cernăuți, într-o familie de intelectuali, și a studiat la Academia de Muzică și Artă Dramatică din Viena, pe care a absolvit-o în 1933. Revenită în țară, tânăra actriță a debutat cu mare succes la Teatrul „Regina Maria” în piesa “Lume de hotel”, după romanul lui Vicky Baum. Devenită o vedetă în anii ’30, actrița s-a căsătorit cu medicul Iuliu Gherleter, vărul regizorului Moni Gherleter. Doctorul era fiul cunoscutului militant socialist Leon Ghelerter, făcuse studii la Paris și a devenit titularul disciplinei de istorie a medicinei din cadrul Facultății de medicină şi farmacie.

Beate Fredanov a predat zeci de ani Arta actorului la Institutul de Teatru și Film din București și a fost una dintre cele mai apreciate profesoare de generațiile de actori pe care le-a condus cu eleganță și exigență spre cariera artistică, continuând să joace în roluri alese cu grijă pe scena Teatrului Bulandra și a Teatrului Național.

“Living-ul în care Beate Fredanov, actriţă distinsă a teatrului românesc, m-a invitat să discutăm pentru interviul pe care i l-am solicitat este o încăpere mare, aerată, deosebit de rafinat mobilată. Domină, pe un perete întreg, o bibliotecă ale cărei titluri trezesc imediat interesul; sunt cărți de literatură, estetică, lingvistică, albume de pictură. Câteva vitrine sunt ocupate de gracile bibelouri. Pe parchetul strălucitor, fotolii maiestuoase își oferă ospitalitatea.

— Nu îndrăznesc să vă pun banale întrebări de interviu. Prefer să-mi povestiți dumneavoastră câte ceva despre… Beate Fredanov.

— Am să încerc. M-am născut în acea parte a ţării pe care Eminescu o numea “dulcea Bucovină”, dar care, în anul naşterii mele, făcea parte din Imperiul austro-ungar. Alături de cei trei fraţi ai mei, am avut o copilărie frumoasă, datorită firii romantice a părinţilor noştri care ne-au educat în spiritul dragostei pentru artă, dar fără să neglijeze sportul. Ţin minte că, deşi mijloacele lor materiale erau modeste, în ziua când am împlinit 13 ani, mi-au dăruit o ediţie de lux din Heine şi o bicicletă. Părinţii mei se preocupau mult de problemele sociale. Tata, care îşi dăduse doctoratul la Viena, fusese influenţat de gândirea socialistă, şi acest lucru a imprimat un anume mod de existenţă familiei noastre. Ei, părinţii, mi-au insuflat respectul faţă de convingerile democrate. La 1 Mai, tata era în primul rând de manifestanţi, parcă îl văd, cu un sacou alb şi cu o garoafă roşie la butonieră… Noi, copiii, mergeam alături, îmbrăcaţi de sărbătoare, cu şosete albe — semn al primăverii… O dată, pompierii au vrut să ne împrăştie. Nu pot să uit petele de noroi pe şosetele albe… (…)

Beate Fredanov

— Dar teatrul, cum l-aţi descoperit?

— În clasele primare n-am fost o foarte bună elevă, în schimb visam, învățam poezii, jucam teatru. La 10 ani, ajunsesem destul de cunoscută în orașul meu natal. Mi se pare că am jucat teatru dintotdeauna! La şcoala care purta numele vestitului pedagog Comenius exista sâmbăta o oră dedicată dexterităţilor artistice, şi, de cele mai multe ori, mica mea persoană o monopoliza integral. Aveam pistrui, mulţi pistrui, ochii de un verde-gri, părul blond, aproape alb. Existau pe vremea aceea un fel de case de cultură cu un ridicat nivel artistic, şi eu jucam şi acolo. Când s-a montat “Frumoasa din pădurea adormită”, am râvnit rolul principal, dar nu aveam înfăţişarea potrivită şi mi s-a dat rolul băiatului de la bucătărie şi sarcina să mă ocup de “protagonistă”. M-am străduit să o învăţ să joace pe fata cea frumoasă, însă am rămas cu regretul că nu sunt eu în centrul atenţiei. Dar mi-a venit o idee: în ziua premierei, am cerut de acasă un castron cu multă spumă de ou, am aşezat-o într-o formă de carton în chip de tort şi, în momentul când treceam prin scenă, am început să ling cu poftă din spuma care mi-a acoperit faţa. Aplauzele au fost şi ale mele!

— Deci, v-afi făcut debutul, simultan, şi ca pedagog, şi ca “vedetă”!

— Eram foarte inventivă şi foarte îndrăzneaţă când eram mică. Odată cu vârsta, ce-i drept, mi-am pierdut din îndrăzneală. Dar să-ţi povestesc cum am plecat la Viena. Am citit într-un ziar pentru tineret care se găsea în mod curent la noi în casă că la Viena urma să aibă loc un Congres al tuturor tinerilor de orientare socialistă. Împreună cu alţi prieteni, am hotărât să mergem şi noi, am primit aprobarea şi iată-mă, la numai 16 ani, cu rucsacul în spinare, în drum spre oraşul care pe atunci era un centru cultural de mare interes.

Eu am profitat de această călătorie, mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la Deutsches Volkstheater, unde am fost examinată şi am primit un fel de certificat care-mi adeverea talentul şi conţinea şi recomandarea de a urma Academia de arte. Întoarsă acasă, m-am sfătuit cu fratele meu mai mare, am pregătit un monolog din “Nebunul şi moartea” de Hugo von Hofmannsthal şi, în septembrie, m-am prezentat la examenul de admitere. Alături de mine concurau elegante domnișoare, adevărate dive. Pantofii mei nu erau tocmai noi, strânsesem bani pentru tren… Când am aflat că am intrat, nu mi-a venit să cred. În toamna lui 1929, deveneam studentă la STAATSAKADEMIE FÜR MUSIK UND DARSTELLENDE KUNST, într-o perioadă când se exercita o puternică influență din partea lui Max Reinhardt, care conducea vestitul Seminar de la Schönbrunn, unde însă taxele erau fantastice…

— Cursurile acestui seminar le-a urmat, dacă nu mă înșel, Mihai Popescu…

— Da. Partenerul meu de mai târziu. Dar eu, după numai un an, din lipsă de bani, era să-mi întrerup studiile. Cu sufletul mâhnit, părinții mă anunțau că trebuie să mă întorc acasă. Eram hotărâtă să nu abandonez. Şi am început să-mi caut un mod de subzistenţă, o posibilitate de a mă întreţine. După multe încercări eşuate, un amic psiholog m-a recomandat unei familii cu doi băieţi mici. M-am angajat, cu condiţia să nu am libere duminicile, ci două dimineţi — marţea şi joia —, când aveam arta actorului. Celelalte discipline am început să le studiez acasă, având şi asentimentul profesorilor, care, înţelegători, mi-au pus la dispoziţie cursuri şi alte materiale necesare. În aceeaşi perioadă jucam și la un teatru de avangardă. În 1933, am obţinut diploma de absolventă. Au fost ani grei, dar şi foarte frumoşi.

Beate Fredanov

— Leit-motivul amintirilor dumneavoastră pare să fie pasiunea pentru teatru. O pasiune extraordinară.

— Dar să ştii că pentru această pasiune a trebuit să muncesc mult. E drept, am avut şi satisfacţii. La Viena am jucat la Renaissance Bühne, alături de cunoscutul actor Rudolf Teubler. Şi la Sacha-Film am interpretat un rol mic, având perspectiva să mai fiu solicitată în cinema. Dar în 1933, am revenit în ţară, cu dorinţa de a începe să joc. Prima tentativă am făcut-o la Teatrul Ventura, unde directorul, Scarlat Froda, m-a sfătuit să-mi iau mai întâi un prieten cu care să vorbesc cât mai mult, ca să-mi dispară accentul, destul de pronunţat, ca urmare a studiilor în germană. Nu i-am urmat întocmai sfatul, dar am început să studiez serios şi am învăţat pe de rost “Venea o moară pe Siret” de Sadoveanu!

— Debutul vi l-aţi făcut însă la teatrul companiei Bulandra…

— În august 1934, am îndrăznit să intru în cabina doamnei Lucia Sturdza Bulandra, care, la vremea aceea, făcea un mare succes cu o piesă intitulată “Bărbatul da, femeia nu”. Mi-a spus să o caut la teatru în vederea unei audiţii. M-am dus, am nimerit într-o pauză, scena era goală, la o masă retrasă stăteau Maximilian, Tony Bulandra, Storin şi, strânsă în corset, purtând o imensă pălărie, doamna Bulandra. Cu dezinvoltura acelei vârste, am păşit spre ei pe tocurile mele exagerat de înalte, cu multă, prea multă siguranţă, căutând să-mi înfrâng emoţia. Doamna Bulandra mi-a atras atenţia scurt: “Fetiţo, aici, pe scenă, se păşeşte ca în biserică!” După emoţiile unei probe destul de grele, pe care am tratat-o cu inconştienţa tinereţii, am fost distribuită în rolul principal în piesa lui Vicky Baum, “Lume de hotel”, avându-l ca partener pe Tony Bulandra. Vestea mi-a dat-o doamna Bulandra: s-a apropiat de mine veselă, ironică, cu colţurile buzelor în sus (cum avea să-mi spună că le am şi eu), rostind mai întâi un categoric “nu se poate”.

Beate Fredanov

Aşa am debutat în Bucureşti. Mi-am făcut costumele de rigoare, am avut cronici bune şi am obţinut un angajament pe doi ani. Jucam foarte mult, dar nu reuşeam să mă descurc cu banii. Pe atunci, actriţele trebuiau să-şi procure singure costumele de scenă. Nu aveam nici inventivitatea, nici experiența Marietei Deculescu; ea izbutea să-și modifice toaletele de la spectacol la spectacol. Când au expirat cei doi ani, am solicitat o creștere a sumei de pe contract. Uimită de îndrăzneala mea, doamna Bulandra a refuzat.

— Atunci, la recomandarea lui Soare Z. Soare, Sică Alexandrescu v-a angajat la Teatrul Comedia. Mai târziu, la Teatrul din Sărindar, condus de Maria Filotti şi de Tudor Muşatescu, aţi jucat de sute de ori în “Domnişoara Butterfly”, împreună cu Mihai Popescu, Beligan, Marcel Anghelescu, Maria Antonova, Ecaterina Şahighian, Horia Şerbănescu…

— Curând însă, printr-o hotărâre ministerială, a trebuit să-mi întrerup activitatea scenică.

— Erau anii de prigoană legionară. Cum aţi reuşit să depăşiţi acest moment critic?

— Din vâltoarea pasiunii care mă acaparase de la o vârstă fragedă, m-am trezit dintr-o dată la viaţă, am descoperit că există şi alte lucruri, şi alte probleme decât teatrul. Am început să gândesc, am început să-mi amintesc de anii adolescenţei… În 1940, m-am alăturat mişcării muncitoreşti, ca urmare firească a unei convingeri într-o cauză dreaptă. Din 1941 am început să muncesc într-un teatru, Barașeum, care s-a străduit să se impună printr-un repertoriu antifascist. Publicul acestui teatru era publicul întregului Bucureşti; aici se strângeau cei cu vederi democratice. În 1945, spectacolele menite să ofere un sprijin moral cetăţenilor au culminat cu “Nopţi fără lună”, după romanul lui John Steinbeck, în dramatizarea lui Mihail Sebastian; el adaptase apoi şi “Potopul” de Berger, cu care am întreprins un lung turneu de succes.

Reîntoarsă din turneu, am răspuns invitaţiei Marietei Sadova de a interpreta la Savoy rolul principal din “Femeile din New York”, cu o distribuţie feminină foarte mare. Am început apoi să joc la Teatrul Sărindar, în diferite spectacole, printre care “Flacăra sfântă” de Maugham. Maria Filotti voia să joc “Nora” de Ibsen (…)

— Povestea Teatrului “Bulandra” a început cam în acea perioadă, nu?

— În 1946 am fost chemată la Secţia de artă şi cultură şi mi s-a spus că este necesar să se înfiinţeze un teatru al municipiului, care să promoveze un repertoriu necomercial şi un nou stil de muncă. Conducerea urma să fie asigurată de scriitorul Radu Boureanu, de Jules Cazaban şi de mine. Eu am socotit că sarcina este foarte importantă şi că doar un om de mare prestigiu profesional ar putea să stea în fruntea unui astfel de teatru. Numai doamna Bulandra ar fi fost potrivită. Deşi mă despărţisem de dânsa aşa cum mă despărţisem, am încercat să o conving să primească conducerea viitorului teatru. În cele din urmă a acceptat, şi, la 17 iunie 1947, s-a făcut “sfeştania” noului teatru, cu o ceremonie pe care n-am s-o uit.

(…) La noi au debutat, de exemplu, regretatul Horia Lovinescu şi Lucia Demetrius. Ne-am străduit să ridicăm nivelul interpretării, pe care ne-am dorit-o cât mai elevată, încurajam tinerii şi ne îngrijeam de evoluţia lor. Ne-am zbătut să aducem în colectivul nostru mari actori ca Ciubotăraşu, Mărutză şi mulţ alţii. I-am invitat pe Aura Buzescu şi pe Alexandru Critico… Cu mare grijă pentru calitatea profesională şi cea umană era ales chiar personalul auxiliar. Luaseră fiinţă şi cercurile Stanislavski, în care se studiau metode moderne de creaţie. Doamna Bulandra supraveghea totul; i-am putut admira atunci bucuria cu care muncea aproape fără pauză, un adevărat geniu al muncii.

— Când v-aţi început munca de dascăl?

— În 1948 mi s-a cerut să intru în învăţămîntul teatral. Mă speria această muncă, pentru că impune o pregătire în plus, cunoştinţe de pedagogie, de psihologie şi de estetică teatrală. Ca să-i înveţi pe alţii nu e suficient să ştii tu — nu toţi marii actori sunt şi buni pedagogi —, trebuie să ai un dar deosebit, trebuie să ai aplicaţie şi talent. Am avut studenţi fel de fel, mai studioşi sau mai talentaţi, interesaţi să-şi moduleze mijloacele de expresie sau să-şi găsească un repertoriu personal. Stabilirea genului propriu este un lucru extrem de important, în ciuda faptului că actorul se exprimă în cadrul unui rol, prin intermediul unui text scris de un dramaturg, actul de creaţie este totodată şi o automărturisire, fiindcă la crearea personajului se contopesc sufletul, gândurile, experienţa, aspiraţiile personale ale actorului.

— Despre dumneavoastră mi-aţi vorbit prea puţin. Aş vrea să-mi enumeraţi măcar câteva roluri îndrăgite.

— În măsura în care am putut să mă ocup şi de profesiunea mea propriu-zisă, am jucat Shakespeare (Cum vă place), Lope de Vega (Câinele grădinarului), Gorki (Azilul de noapte), Schiller (Don Carlos), Simonov (Omul obişnuit). Am jucat cu plăcere dramaturgie românească, în piese de Horia Lovinescu (Lumina de la Ulmi), Lucia Demetrius (Trei generaţii), Mihail Sebastian (Insula).

Beate Fredanov

— Îmi stăruie în memorie strălucitorul dialog pe care îl susţineaţi cu Fory Etterle în “Dragă mincinosule”. Sau replicile emancipatei “Candida”…

— Am jucat mult Shaw. Nu-l pot uita pe nepreţuitul meu coleg, Fory… Cu “Dragă mincinosule” am făcut şi turnee. Din păcate, nu s-a păstrat nici o înregistrare. La Televiziune, spectacolul a fost transmis în direct. Era într-o zi de 15 martie…

Ochii artistei se umplu de lacrimi când îmi povesteşte că în ziua aceea soţul îi fusese internat pentru o grea operaţie… Îşi revine şi, cu surâsul fermecător pe care i-l cunoaştem atât de bine, reia firul evocărilor…

— Dar am jucat şi în Baranga, “Fii cuminte, Cristofor!”, cu Marcela Rusu şi Cotescu, eram secretara aceea caraghioasă! Am avut prilejul — mai bine spus, privilegiul — să joc alături de cei mai mari actori: Tony Bulandra, Storin, Vraca, Bulfinski, Morţun, Mihai Popescu, Ciubotăraşu, Jules Cazaban, Alexandru Finţi, Mărutză, Marcel Anghelescu, Radu Beligan. Am jucat împreună cu Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Lucia Sturdza Bulandra, Leny Caler, Nora Piacentini şi mulţi alţii. Alături de ei îmi vine în minte şi Toma Caragiu, minunatul Toma, care ne-a părăsit dureros de timpuriu şi pe care nu-l uităm.

— După ce v-am aplaudat în “Joc de pisici”, aţi dispărut pentru o vreme de pe afişele teatrului.

— Da. Mult timp. Patru ani nu am apărut pe scenă… Dar totdeauna am avut puterea să înving greutăţile… Cu aceeaşi pasiune, la Institut, am continuat să mă ocup de studenţi, învăţând câte ceva de la fiecare generaţie. Pentru că a-i educa pe alţii înseamnă a te îmbogăţi şi pe tine însuţi… Dar se pare că venise timpul să mă despart şi de catedră. Răspund însă cu bucurie la orice solicitare, sunt invitată la deschiderea anului universitar, urmăresc examenele şi producţiile de la Casandra…

— Acum jucaţi din nou, aţi intrat în a doua stagiune cu piesa “Amintiri” de Arbuzov, un spectacol în regia lui Ion Caramitru.

— La propunerea fostului meu ucenic şi asistent, am primit să revin pe scenă, pentru un rol mic, care însă are momentul său de farmec în economia reprezentaţiei. Am avut ocazia să constat, şi am fost plăcut impresionată, că publicul nu te uită nici după absenţe îndelungate… Existenţa mea a fost extrem de bogată, favorizată poate şi de faptul că am trăit la un prag de istorie. Am muncit mult, am avut bucurii mari, am călătorit, am avut o căsnicie scurtă (doar 17 ani), dar minunată. Am mulţi prieteni, nu numai din lumea teatrului, şi nu mă satur să iau parte la ceea ce este viu şi frumos în viaţă…

În pauzele convorbirii, am început să ne uităm la fotografii, încercând să alegem câteva care să ilustreze această confesiune. Dintr-un mic secrétaire s-au revărsat teancuri de plicuri şi albume. Fiecare imagine cu istoria ei…

*** Interviu realizat de Irina Coroiu, revista Teatrul, 1 noiembrie 1983

Profesoara Beate Fredanov a încetat din viață pe 13 martie 1997, la Düsseldorf, la vârsta de 83 de ani.

Beate Fredanov

Surse:

Rampa, 1936, 1937

Dimineața, 1937

Realitatea ilustrată, 1937

Teatrul, 1983

DS TW
Latest comment

leave a comment