Carol s-a născut pe 20 aprilie 1839 la Sigmaringen și a fost cel de-al doilea fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen și al soției sale, prințesa Josephine de Baden. După finalizarea studiilor elementare din Dresda prințul a fost la școala de cadeți din Münster, pe care a absolvit-o cu calificativul bine, devenind sublocotenent de dragoni, iar pe 1 ianuarie 1857 a fost numit locotenent secund în suita unui regiment de artilerie. Un an mai târziu a terminat cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin, iar în anul 1864 a participat ca voluntar în armata Prusiei, la Al Doilea Război al Schleswigului, fiind înaintat, în 1866, la gradul de căpitan.
După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza în februarie 1866, Ion C. Brătianu a plecat în Germania, la Düsseldorf, unde s-a întâlnit cu prințul Carol și cu tatăl acestuia, Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, obținând acordul tânărului de a deveni principe. Brătianu a telegrafiat guvernului provizoriuanunțând că obținuse acordul lui Carol, iar pe 29 martie 1866 Locotenenţa domnească a publicat Proclamaţia prin care recomanda alegerea lui prin plebiscit ca domn al Principatelor Unite Române sub numele de Carol I. Rezultatul votului a fost covârșitor: 685.969 de voturi pentru, 224 împotrivă şi 124.837 abţineri, iar principele Carol de Hohenzollern a devenit astfel domnitorul României. Ajuns în țară pe un drum ocolit, prin Bonn, Friebourg, München, Zürich, Viena și Baziaş, Prinţul Carol de Hohenzolern-Sigmaringen a intrat în Bucureşti pe 10 mai şi în aceeași zi a depus jurământul în fața Adunării Constituante.
Declaraţia solemnă a lui Carol I de depunere a jurământului în faţa Adunării Constituante, 10 Mai 1866
Punând piciorul pe acest pământ sacru, am şi devenit român. Primirea plebiscitului îmi impune, ştiu, mari datorii; sper că-mi va fi dat a le îndeplini. Eu vă aduc o inimă leală, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini, către noua mea patrie, şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi pe aceea rea. Din acest moment, totul este comun între noi; credeţi în mine, precum cred eu în dumneavoastră! Singur numai Dumnezeu poate şti ceea ce viitorul păstrează patriei noastre! Din parte-ne să ne mulţumim întru a ne face datoria. Să ne întărim prin concordie! Să unim puterile noastre spre a fi la înălţimea evenimentelor!
CAROL
10 mai 1866
I.G. Duca va creiona în volumul său, “Amintiri politice”, un portret subiectiv al marelui rege:
Înfăţişarea sa fizică îmi rămâne întipărită în minte nu sub forma sub care probabil generaţiunile viitoare îi vor păstra chipul, adică sub forma Regelui în mare ţinută cu pieptul plin de decoraţii sau sub forma mai pretenţioasă a portretelor în ulei – dealtminteri deopotrivă de proaste ce ni le-au lăsat pictorii francezi Lecomte du Noüy, sau Flameng – unde e înfăţişat cu toate atributele regalităţii şi în decoruri alegorice. Mie chipul său îmi apare mereu sub forma mai intimă a bătrânului militar fără sabie, cu chipiul alb şi cu baston la subţioară, plimbându-se singuratic prin pădurile de la Sinaia. Astfel imaginea lui îmi este şi azi vie înaintea ochilor.
Regele Carol era de statură mijlocie, se ţinea însă drept şi purta capul sus, cu o atitudine de mândrie care îţi dădea iluzia că este mult mai înalt decât era în realitate. Maximilian Harden în necrologul său ce i-a consacrat în Die Zukunft are dreptate când zice: „Deşi mic, voia să pară mare şi adesea reuşea“. Trăsăturile lui erau de o mare fineţe. Mai ales din profil, avea un cap clasic de medalie, parcă fusese predestinat pentru domnie. Din faţă însă buza lui, care atârna puţin, îi imprima ceva semit figurii, iar ochii săi mici, pătrunzători, bănuitori şi întrebători, se mişcau mereu printr-un fel de rotire şi dădeau întregii fizionomii un aspect inconfortabil.
Pe patul de moarte, i s-a luat masca – trebuie să existe undeva – aparenţa semită a figurii sale este izbitoare.
Vorbea scandat, cu o greutate vădită de elocuţiune, cu accent străin în franţuzeşte, un amestec de accent german şi englez – în româneşte cu un accent atât de pronunţat, încât adesea nici nu-l puteai pricepe şi totuşi ştia foarte bine şi limba franceză şi cea română. În nemţeşte, dificultatea de elocuţiune dispărea cu totul; îmi aduc aminte că l-am auzit la un banchet rostind un toast în limba germană şi era aproape elocvent.
În gesturile şi-n ţinuta sa avea manierele unui ofiţer prusian. Umbla până la sfârşitul vieţii bătând din talpă şi asvârlind picioarele cu o mişcare ce ar fi putut să pară tabetică, dacă n-ar fi fost la el o vădită reminiscenţă a Parade-Marsch-ului cu care se obişnuise încă din tinereţe prin regimentele de gardă de la Berlin şi de la Potsdam.
Era de o mare afabilitate, rareori cineva se despărţea de dânsul fără să fi fost sedus de farmecul primirii, de conversaţia lui şi de aerul de nobleţă ce se desprindea din toată fiinţa lui. Şi totuşi, niciodată nu ar fi putut surprinde la el vreun gest sau vreo pornire de familiaritate. Ţinea pe toată lumea la distanţă şi niciodată, pentru nimic, nu s-ar fi coborât de pe înălţimile pe care soarta îl aşezase. Nu saluta decât cu un deget. Când îţi dădea două degete sau mâna întreagă, era o excepţie întotdeauna voită şi cu un anume înţeles. De altminteri acest deget (arătătorul de la mâna dreaptă) juca un rol însemnat în exprimarea întregii sale personalităţi. Cu acest deget, şi numai cu el, accentua frazele sau îşi completa gândirea, încolo avea o sobrietate absolute de gesturi. Cu acest deget mulţumea aclamaţiunilor populare, pe el îl întindea celor ce se apropiau, numai el se înălţa până la chipiu când trupele defilau şi steagurile i se înclinau în faţă. Iar când stătea liniştit, acest deget încovoiat rămânea atârnat de nasturele tunicii sale, neconfundat nici în această atitudine de rezervă, cu restul mânei inexistente. Tunicile lui erau toate – afară de cele de mare ţinută – învechite şi roase, un obicei în familia Hohenzollern care data de pe vremea lui Frideric cel Mare, pentru cei care, cel puţin, iubeau să-l imite – dar trebuie să recunosc că era în toată persoana lui atâta măreţie înnăscută, atâta rasă, încât aceste amănunte de toaletă nu ştirbeau nimic din incontestabila majestate a înfăţişării sale fizice. (…)
Carol de Hohenzollern Sigmaringen era (…) desigur înzestrat cu facultăţi intelectuale superioare celor ce-l judecau cu atâta uşurinţă şi cu atâta superficialitate. Fără a avea o inteligenţă excepţională, Regele Carol a fost, fără îndoială, un om dăruit cu o frumoasă inteligenţă. Memoria lui era excepţională, îşi reamintea până la sfârşitul zilelor lui cu o preciziune uimitoare cele mai mici şi mai neînsemnate amănunte. Dacă memoria este şi rezultatul unei gimnastici intelectuale, el făcea tot ce îi sta în putinţă ca s-o exercite şi ca s-o întreţie cât mai vie. Nota în fiecare zi tot ceea ce făcea, ceea ce auzea şi ceea ce cugeta şi îşi consulta mereu notele care să-şi împrospăteze cu ele memoria. Nu se poate spune că primise o instrucţie deosebită. Destinat să-şi consacre viaţa carierei ostăşeşti, avea o bună cultură militară. Dar, chemat la 27 de ani a guverna o ţară, înţelesese nevoia de a se iniţia în toate problemele vieţii moderne şi, prin citiri numeroase şi metodice, i-a fost uşor, pe temelia de educaţie clasică ce primise în copilărie, să-şi însuşească o serioasă cultură generală. Într-o ţară în care oamenii nu citesc sau încetează prea de timpuriu să citească, Regele Carol a citit cu stăruinţă şi cu pasiune până în ziua cea din urmă. Istoria îndeosebi îl pasiona. Îi plăcea să susţie că istoria se repeat şi că, cine vrea să conducă popoarele, e dator să citească mereu faptele trecutului. (…)
Iscusinţa lui nu era de esenţă germană, avea într-însa ceva latin. Am bănuit întotdeauna că această trăsătură a caracterului său trebuie atribuită originii sale franceze căci, lucru ciudat, acest principe atât de german ca sentimente, atât de ostil francezilor şi latinităţii în genere, avea totuşi foarte mult sânge francez în vinele lui. Bunica lui după tată, ca şi bunica lui după mamă erau amândouă franceze. Prima era o Murat din viţă proletară, a doua era Stefania de Beauharnais, fiica adoptivă a lui Napoleon I şi a Împărătesei Josefina şi, chiar dacă sufletul lui era german, în inteligenţa lui era multă latinitate.
De altfel, calităţile de dibăcie ale inteligenţei lui erau completate printr-un real talent de a cunoaşte oamenii. Cu un dar minunat, el pătrundea tainele sufletului omenesc şi se pricepea să descopere slăbiciunile, ca şi virtuţile fiecărui om. O nepreţuită calitate pentru un conducător de oameni.
A cunoscut admirabil personalul politic al vremii sale, a ştiut exact ce poate da şi ce nu poate da fiecare şi, a ştiut şi mai bine cum să profite de meritele unora sau de scăderile celorlalţi. (…)
De altminteri, în genere vorbind, Regele Carol era o adevărată personalitate, dacă n-ar fi fost decât prin voinţa şi puterea lui de stăruinţă. Cu o răbdare neobişnuită ştia să urmărească ani de-a rândul gândurile sale, la toate voinţele într-adevăr stăruitoare nu-şi manifesta niciodată pe faţă intenţiile. Când furtuna sufla peste capul său, ştia să-l aplece, ca să-l ridice însă mai semeţ de îndată ce cerul se însenina iarăşi. Un om care are aceste daruri, nu este orişicine, sau nu e o personalitate obişnuită. Dacă adăugăm la aceasta o mare mândrie, un simţ al datoriei cum rar se întâlneşte şi o nobilă concepţie, nobilă în cel mai înalt înţeles al cuvântului, a ceea ce datorează acestui Stat şi acestui popor, vom avea sinteza însuşirilor caracteristice ale Regelui Carol.
Da, Carol de Hohenzollern Sigmaringen era mândru, purta capul sus, atât fizic ca şi moral. Multe răbda, multe îndura, dar, cu o condiţie, să nu te atingi de mândria lui. Dacă îl răneai în mândria lui, nu mai puteai face nimic cu el. (…)
Într-adevăr, în materie de mândrie el nu cunoaştea tranzacţiile. Pe la 1895 raporturile lui personale cu Împăratul Wilhelm se stricaseră. Au trecut de atunci şi până la moartea lui 20 de ani şi, în tot acest răstimp Germania n-a avut prieten mai devotat, apărător mai aprig al cauzei şi al intereselor ei. În tot acest răstimp, nu numai că legăturile dintre Germania şi România nu s-au resimţit de aceste neînţelegeri personale, dar au fost mai strânse şi mai intime ca oricând, şi totuşi Carol I a rămas certat cu Împăratul Germaniei, cu şeful familiei sale, fiindcă o apropiere cerea ca el să facă primul pas şi fiindcă niciodată mândria lui nu l-a lăsat să-l facă. Cât l-a costat el singur ştie, dar mândria lui a rămas nepătată.
Simţământul datoriei era poate singurul simţământ mai puternic la el, mai puternic chiar şi decât mândria. Se poate spune că toată viaţa lui Carol I n-a fost stăpânită decât de acest sentiment, întru aceasta aparţinea cu adevărat generaţiei care a făcut unitatea Germaniei. Toţi oamenii acelei epoci au fost dominaţi de preocuparea îndeplinirii datoriei şi într-însa trebuia căutat secretul virtuţilor din care a izvorât puternica Germanie de la sfârşitul veacului al XIX-lea.
Nu am vrea să spunem că Regele Carol nu a iubit România, dar netăgăduit că această iubire era mai mult zămislită din simţul datoriilor pe care le avea către Statul ce îi încredinţase conducerea destinelor sale, decât dintr-o pornire caldă a inimii pentru acest popor sau dintr-o afinitate sufletească pentru noi. În noi, Carol I iubea mai mult datoriile ce şi le impusese, decât însuşirile şi viitorul nostru. Dar să o recunoaştem, dacă şi-a închinat viaţa întreagă binelui şi propăşirii statului român, dacă a vegheat zi şi nopate asupra marilor interese pe care era chemat să le apere, dacă n-a lipsit un ceas, dacă n-a lipsit o clipă de la datoriile sale, dacă împlinirea acestora era singura lui grijă şi singura lui distracţie, este fiindcă el ridicase îndeplinirea datoriei la înălţimea unei concepţii de viaţă. Dacă nu ar fi fost şi creştin, ar fi fost singura lui filozofie.
Pentru el, tronul României nu era nicio plăcere, nicio cinste. Era o sarcină care i se încredinţase, pe care se legase cu jurământ înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor de a o îndeplini cu sfinţenie. Să nesocotească una din îndatoririle ce Coroana i le încredinţase i-ar fi părut tot atât de criminal ca dezertarea soldatului de pe front. O secundă de neglijenţă sau chiar de distracţie, i s-ar fi părut o vină pe care conştiinţa lui nu i-ar fi iertat-o niciodată. Şi trebuie să recunoaştem că în acest spirit, de o adevărată şi frumoasă nobleţă sufletească, şi-a îndeplinit rolul de Suveran.
Se pot desigur găsi în domnia lui greşeli, se pot descoperi lipsuri şi slăbiciuni, dar nu se poate tăgădui, fără a comite o vădită nedreptate, că aproape o jumătate de veac numai aceste nobile preocupări l-au însufleţit şi l-au călăuzit. (…)
Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, Regele Carol aducea simţul exactităţii matematice. Pentru nimic în lume nu ar fi intrat la deschiderea Parlamentului în sala de şedinţe la 12 şi un minut. Când suna 12, el şi intra pe poartă. Într-o ţară de aproximaţie în toate, el a adus conştiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană. Într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită, sau cel puţin de rapidă plictiseală el a adus o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o ţară plină de nerăbdare şi de neastâmpăr, el a adus răbdarea care ştie să pregătească şi astâmpărul care ştie să-şi menţie pururea seninătatea. Într-o ţară cu moravuri destul de uşoare în care divorţurile înfloreau şi aventurile amoroase stăpâneau viaţa socială, el ne-a adus pilda unor virtuţi domestice de o neobişnuită puritate. Se poate spune că femeile n-au jucat nici un rol în viaţa lui, câteva au pretins mai târziu că i-ar fi obţinut favorurile în tinereţe, dar nu se ştie dacă ele nu s-au lăudat. În memoriile lui reaminteşte cu drag anume serbări pe la Măgurele şi lasă să se înţeleagă că frumuseţile Bucureştiului îl cam asediau prin saloanele D-nei Oteteleşeanu.
Dar nu i s-a putut stabili nici o legătură serioasă şi, în orice caz, nu s-a cunoscut nici o femeie care a exercitat vreodată vreo influenţă asupra lui. Privită în genere, viaţa sa intimă avea ceva monahal.
Pe de altă parte, într-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental în vremea tocmai când acea ţară se străduia să se avânte în marea vâltoare a civilizaţiunei occidentale. Nu este vorba că, pe la sfârşit, atmosfera de bizantinism a ţării l-a influenţat şi pe el, ci că a avut tăria să rămâie întotdeauna occidental şi să nu ne împrumute orientalismul decât în unele forme. În rezumat, l-am contaminat prea puţin. Şi în fine, într-o ţară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi l-a îndeplinit întocmai. Că acest program era mai mult un program personal decât un program naţional, aceasta este o altă chestiune, dar că a fost un program şi că s-a îndeplinit, aceasta nimeni n-o poate nega.
Lui îi datorăm în primul rând prestigiul Regelui, un capital politic acumulat în mare parte prin mândria şi vanitatea lui, dar care în ceasurile hotărâtoare ale frământărilor pentru unitatea naţională ne-a fost de un ajutor preţios. Lui îi datorăm continuitatea, condiţia esenţială a oricărei opere constructive”.
Sursa:
I.G. Duca, Amintiri politice, Portretul regelui Carol, Colecția Memorii și mărturii, Editura Jon Dumitru-Verlag, Munchen, 1981
