Copiii “de cutie” și doctorul Carol Davila

Carol Davila a rămas în istoria României nu doar ca întemeietor al învățământului medical modern și organizator al serviciului sanitar al armatei, ci și ca unul dintre cei care au înțeles că modernizarea unei societăți presupune și grija față de cei lipsiți de apărare. Din inițiativa sa și sub patronajul Elenei Cuza a luat ființă, la București, Azilul „Elena Doamna”, destinat fetelor orfane și sărace, o instituție concepută pentru a le oferi adăpost, educație și posibilitatea de a-și câștiga singure existența. Proiectul, căruia Davila i-a dedicat mulți ani de muncă, a devenit una dintre cele mai însemnate inițiative filantropice ale epocii.

 

Carol Davila, născut la Parma, în 1828, a studiat medicina la Paris, iar în 1853 a venit la București și s-a stabilit aici ca medic militar. Tânărul s-a îndrăgostit de Maria, fiica marii boieroaice Sultana Marsil, care era căsătorită cu medicul francez Alphonse Constant De Marcilly (Marsil), ajuns în Țară Românească în timpul lui Grigore Ghica, fost medic primar la Spitalul Colţea. Cea mai mare dintre fiicele cuplului, Maria, l-a cunoscut la un bal pe Davila, iar când doctorul i-a cerut mâna, mama ei l-a refuzat categoric pe pretendent, pentru că el era catolic, iar fata crescuse în religia ortodoxă. După cinci ani, Davila continua să o curteze, iar Maria respingea orice altă partidă care i se propunea. Între timp, sora mai mică se căsătorise, așa că Sultana a fost în sfârșit de acord cu mariajul.

Sultana Marsil avea în proprietate două mari moşii, una în judeţul Ialomiţa şi cealaltă la Albeşti, în judeţul Argeş. Femeia a ctitorit în anul 1836 Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din satul Dâlga, Ialomița, redenumit, în memoria ei, Marsilieni. În 1864, a renunţat la drepturile băneşti care i se cuveneau pentru împroprietărirea sătenilor de pe cele două foste moşii ale sale (în timpul reformei agrare din 1864), a oferit o rentă de 500 galbeni pentru Azilul Elena Doamna din Bucureşti, a sprijinit refacerea caselor fostei Mănăstiri Colţea şi a ridicat, în anul 1865, casele parohiale ale Bisericii Enei, pentru pomenirea părinţilor săi. De asemenea, a dăruit Mănăstirii Pasărea bijuterii și odăjdii, aceasta devenind, când s-a stins din viață, pe 22 august 1871, locul ei de odihnă veșnică.

Fiica Sultanei, Maria, a murit la doar 24 de ani, la nașterea primului copil, o fetiță botezată tot Maria. Rămas cu un copil mic în grijă, Carol Davila a hotărât să strângă în casa lui vreo 40 de orfani, cu vârste cuprinse  între 5 și 7 ani, care erau abandonați prin mahalalele Bucureştilor. În teorie, aceşti copii ai nimănui, numiți „de cutie”, erau întreţinuţi de Logofeţia bisericească din Ministerul Cultelor cu câte un galben pe lună, adică câte un leu pe zi, din veniturile „cutiei binefăcătoare „, care, încă din 1775, din vremea lui Alexandru Ipsilanti, purta numele de „cutia milelor”.

În realitate, veniturile din donaţiile boierilor miloși ai vremurilor se risipeau deseori din cauza neglijenţei celor ce le administrau.

Din 1872, „cutia milelor” a fost alimentată constant din donaţia formată din fondurile provenite de la moşiile şi hanurile Mitropolitului Filaret al II-lea care, înduioşat de soarta copiilor abandonați, a cerut prin testament să se înființeze un orfelinat.

Azilului de copii găsiţi i-a fost donat hanul numit „hanul lui Filaret”, care avea pe atunci un venit de 10.000 de galbeni anual, clădire care se afla pe terenul cuprins între Calea Victoriei, Biserica Sărindar şi strada Brezoianu. Așezământul a fost cumpărat de guvern pe timpul lui Ştirbei Vodă cu preţul de 20.000 lei, dar în cutia binefăcătoare a milei nu a ajuns niciun ban din respectiva sumă.

În 1861, când doctorul Carol Davila i-a strâns pe orfani în casa lui, a fost inspirat de ideea acestui generos mitropolit de a construi un mare orfelinat și, datorită puterii sale de convingere, a reuşit să obțină protecţia Elenei Cuza, cea care va pune în 1862 piatra de temelie a Azilului Elena Doamna.

Început în casele Sultanei Marsil, micul orfelinat s-a mutat ulterior pe dealul Cotrocenilor. Deşi între timp nepoata ei, copilul Mariei și al lui Carol Davila, murise, Sultana a donat instituției conduse de medic toată partea de zestre a fiicei decedate, banii urmând a servi la creşterea, educarea şi înzestrarea a 12 copile.

Recăsătorit cu Ana, nepoata boierului Dinicu Golescu, Davila și-a continuat misiunea nobilă. Încă din primul an al mutării azilului pe colina Cotrocenilor, cei doi soți se interesau îndeaproape de soarta orfanelor şi încercau să creeze, pe cât le era cu putinţă, un cămin cât mai apropiat de o atmosferă de familie.

În broşura „Istoria Azilului Elena Doamna”, scrisă în 1884 de Ioan Slavici, găsim următoarele rânduri despre Ana Davila:

„Nimeni nu-i dăduse această însărcinare, şi-o luase singură, şi nu din simţământ de datorie, nu spre a-şi câştigă pâinea de toate zilele, ci din neastâmpărul de a face binele îşi sacrificase ea tihna orelor sale de repaus. Iubirea către sărmanele copile a făcut-o să se ostenească, şi singură iubirea acestor copile era răsplata ostenelei sale!”

Ana Davila s-a stins din viață în 1874, iar copilele azilului au plâns-o cu durerea unor copii adevăraţi. Fetele s-au bucurat însă în continuare de afecţiunea specială a generalului Davila, care a preluat integral sarcina îngrijirii lor.

„Mi-aduc aminte, povestea o fosta elevă, cum venea cu buzunarele largi ale pardesiului pline cu tot felul de bunătăţi şi cum împărţea copiilor cu amândouă mâinile, mere, portocale, bomboane, jucării, pesmeţi şi tot ce putea cuprinde aceste buzunare care parcă într-adins erau făcute după măsura desagilor lui Moş Crăciun!”

Cât a trăit Carol Davila, Azilul Elena Doamna a progresat permanent, ajungând la un moment dat o şcoală model, unde veneau în schimb de experiență mulţi dascăli români nu numai din ţară, ci şi de peste Carpaţi.

Așezământul se compunea dintr-o secţie normală, care funcționa după principiile educației froebeliene, o secţie normală de 6 clase, una de menaj, trei clase pedagogice (pentru formarea învăţătoarelor care urmau să predea în mediul rural), Ateneul Elisabeta (pentru îndrumare artistică), o şcoală primară și o şcoală de ţesut numită Elisabeta Doamna.

Carol Davila a încetat din viață pe 24 august 1884, iar după moartea sa Azilul Elena Doamna a continuat să funcționeze, însă perioada de mare dezvoltare pe care o cunoscuse sub îndrumarea medicului s-a încheiat treptat.

Interesul de care se bucurase marea operă filantropică a început să scadă, astfel că în 1896 ministrul Instrucțiunii Publice, Petru Poni, a separat secția normală de cea profesională și primară, transformându-le în școli distincte. În timp, caracterul inițial de instituție destinată cu precădere orfanelor s-a pierdut, accesul acestora la Școala Normală ajungând chiar să fie restricționat.

O nouă etapă a început în 1908, când, cu acordul regelui Carol I, Spiru Haret a numit-o directoare pe Adela Proca, o distinsă profesoară care a făcut ca instituția să-și recâștige o parte din prestigiu, dezvoltându-se mai ales ca școală profesională. În perioada interbelică au urmat alte reorganizări, iar după instaurarea regimului comunist vechiul ansamblu al Azilului și-a pierdut funcția originară, clădirile fiind folosite ulterior de Institutul Pedagogic și, în cele din urmă, intrând în patrimoniul Universității din București.