Corespondenții de presă ai vremii notau în vara anului 1877 că serviciul de ambulanță își făcea apariția pentru a doua oară pe câmpiile însângerate ale Europei, după își dovediseră utilitatea în timpul Războiului franco-prusac, în 1870. Temeiul acțiunii lor o constituia „Convenția de la Geneva din 22 august 1864 pentru ameliorarea soartei militarilor răniți din armatele în campanie”. Articolul 1 al acesteia stipula: “Va fi recunoscută neutralitatea ambulanțelor și spitalelor militare și, prin aceasta, ele vor fi respectate și protejate de beligeranți atâta timp cât în ele se vor afla bolnavi sau răniți. Neutralitatea va înceta dacă ambulanțele sau spitalele vor fi păzite de o forță armată”.
La Convenție aderase și România, în ziua de 30 noiembrie 1874. Doi ani mai târziu, în iulie 1876, fusese fondată „Societatea de Cruce Roșie a României” și la nici un an de la înființare, Crucea Roșie română trebuia să dea dovada capacității și utilității sale. Lansarea unor liste de subnscripție publică, deschise pentru finanțarea acțiunilor de ajutor (liste în urma cărora s-a acumulat un venit de 524 565 lei), alcătuirea de spitale și ambulanțe, apelul de unire a eforturilor societăților filantropice, înființarea cursului pentru pregătirea infirmierelor voluntare, precum și contactele cu societățile similare de Cruce Roșie europene au constituit principalele preocupări ale acelor ani.
Pe 11 iunie 1877, prima ambulanță a Crucii Roșii române părăsea Bucureștiul îndreptându-se spre Corabia. Pe 20 august, urma o a doua cu destinația Corabia, pentru a deveni spital de campanie la Turnu Măgurele, unde a fost instalată în patru barăci. Ambele, ca și „așezămintele spitalicești vremelnice“ de la București, Târgoviște, Turnu Măgurele, Craiova, Ploiești și din alte orașe, s-au încadrat imediat în „sistemul îngrijirilor medicale” pentru oștire.
Doctorul Carol Davila scria despre activitatea din acea perioadă: „Serviciul militar de ambulanță și cel al Crucii Roșii au avut fericita ocazie de a căuta o mulțime de răniți turci și ruși; am recomandat deosebit ca în baza Convenției de la Geneva să dea cât se poate mai mult ajutor învinșilor”. Pe 16 iulie 1877, comandamentul armatei ruse din Bulgaria cerea ajutorul armatei române, ca urmare a mersului nefavorabil al războiului în zona Plevnei („Les Turcs ayant amassé les plus grandes masses à Plevna, nous abîment. Pire de faire fusion, démonstration et, si possible, passage du Danube”).
Ca urmare, dorobanții trec Dunărea, iar pe 10 august 1877 ajung în fața Plevnei. După trecerea Dunării de către trupele române, serviciul sanitar se împarte în două mari secțiuni: secțiunea de pe malul drept (teatrul de operațiuni) și cea de pe malul stâng. Prima se află sub conducerea doctorului Carol Davila, inspectorul general al serviciului sanitar al armatei, iar a doua sub cea a doctorului Capșa, directorul general al serviciului sanitar civil. Dr. Davila avea la dispoziție șapte mari ambulanțe dintre care una aparținea Crucii Roșii. Cinci din ele erau instalate „în imediata apropiere a trupelor“, după cum nota un participant la evenimente, T. C. Văcărescu în volumul „Luptele românilor din resbelul din 1877-1878“ (București, 1887).
Pe liniile de comunicație Plevna-Nicopole se aflau două ambulanțe de evacuare (la Mecika și Muselim Selo). Ambulanțele și spitalele de la Grivița, Riben, Verbița, Mecika, Muselim Selo, Rahova, Arcen Palanka și din alte localități au îngrijit aproape 13.000 de răniți și bolnavi din rândul trupelor proprii, al celor aliate și al celor inamice. Drumul răniților ducea peste podul de vase pe malul stâng al Dunării spre Turnu Măgurele. Aici se aflau cinci spitale sub conducerea doctorului Kalinderu, care era ajutat de medici străini întrucât, conform prevederilor Convenției de la Geneva, numeroase socetăți de Cruce Roșie au trimis în sprijin Crucii Roșii române medici și material sanitar. Alături de medicii români s-au aflat, astfel, în spitalele de la Turnu Măgurele și București, medici din Anglia, Franța, Germania, Italia, Belgia și Suedia…
Greul îl duceau, desigur, ambulanțele de pe front. Situația de pe front a făcut ca și formațiunea Crucii Roșii să fie repartizată pe secțiuni, pe lângă divizii. Astfel ambulanța nr. 1 s-a împărțit în trei secțiuni. Prima, care avea avea un medic, 5 doctoranzi, un subfarmacist, câțiva brancardieri, 4 trăsuri pentru transportul răniților, farmacie, material de pansat și 6 corturi, a fost atașată Diviziei I, mergând pe tot frontul de la Calafat la Grivița, apoi spre Turnu Măgurele pentru îngrijirea răniților încartiruiți la Măgurele și Flămânda.
A doua secțiune a primei ambulanțe, în aceeași alcătuire cu prima, a plecat de la Calafat cu Divizia a II-a spre Nicopole, de unde a revenit în țară pe la Tr. Măgurele A treia secțiune a primei ambulanțe a pornit spre Nicopole, s-a deplasat la Cerno — Selo apoi, la 28 august, spre Plevna, unde s-a constituit un post de prim-ajutor în apropiere de Grivița. Intervențiile ei au fost extrem de utile în urma luptelor din 30 august 1877 pentru Grivița și din 7-9 noiembrie pentru Rahova. Acestor secțiuni li s-a adăugat o ambulanță a „Societății doamnelor din Iași”, care funcționa tot cu două secțiuni: una ca unitate spitalicească la Tr. Măgurele, alta ca secțiune de front, atașată Diviziei a IV-a pe traseul Tr. Măgurele-Grivița-Smârdan-Tr. Măgurele.
În ziua de 28 noiembrie, dorobanții români au cucerit ultimele poziții otomane de la Plevna. Rănit, Osman Pașa s-a predat colonelului Mihai Cerchez. Războiul continua însă… Însoțind trupele, ambulanțele s-au deplasat spre Vidin. „Davila era bolnav de antrax”, notează ziarele vremii. „Trupele înaintând pe un timp viforos, ambulanțele fură instalate în orașe, nu în corturi, din cauza frigului. Această perioadă a fost grea nu din cauza răniților numeroși, ci din cauza epidemiei de tifos exantematic, care seceră multe vieți. Evacuarea în țară a convalescenților nu s-a putut face decât în primăvară, când Dunărea s-a dezghețat și a fost liberă prin căderea Vidinului. Evacuarea s-a făcut în special către Tr. Severin, Poiana, Băilești.”
Ajutorul serviciului de ambulanță al Crucii Roșii române a fost cu atât mai important cu cât printre medicii militari se înregistrau pierderi sau apăreau situații ca acelea descrise de căpitanul T. Mayer în volumul „Serviciul sanitar în campania din 1877-1878″: „Smârdanul și Inova cad la 12/24 ianuarie în mâinile românilor, care au 4 ofițeri morți și 7 răniți, 119 soldați morți și 316 răniți. Din lipsă de ambulanță, răniții au fost îngrijiți câtva timp de medicii regimentelor, prin casele țărănești, iar apoi au fost evacuați la spitalele de companie organizate la Arcen Palanka și Lom Palanka. Primul era sub conducerea medicului locotenent-colonel Petrescu Zaharia, iar când acesta se îmbolnavi de tifos exantematic, epidemie de care au avut de suferit mult trupele din jurul Vidinului, conducerea spitalului a trecut asupra medicului maior Corvin Ștefan. Spitalul de la Lom Palanka era sub conducerea medicului maior Popescu Mihail care, de asemenea, s-a îmbolnăvit de tifos și a murit…”
A doua ambulanță a Crucii Roșii române și-a desfășurat activitatea pe toată durata războiului ca spital de campanie la Turnu Măgurele, aăaturi de spitalul „Societății doamnelor” din Iași. Alte spitale de campanie fuseseră create de Crucea Roșie română în București, la Spitalul „Filantropia” și la Cotroceni. La „Filantropia”, un număr de paturi era destinat răniților turci. Doctorul Fiala, medic șef al spitalului Crucii Roșii de la Tr. Măgurele, nota în jurnalul său: „Nu se făcea nici o diferențiere în acordarea ajutorului medical decât în funcție de gravitatea cazului”. De altfel, în aprilie 1878 ziarele bucureștene publicau scrisoarea de mulțumire adresată guvernului român de un grup de ofițeri turci, prizonieri în Capitală, exprimând mulțumiri pentru modul în care atât ei, cât și trupele au fost tratați, căci „n-au fost considerați ca prizonieri în România, ci ca niște musafiri…” Alături de trupele române, o victorie obținuse și Crucea Roșie română. O victorie în numele umanității.
Surse:
Activitatea Crucii Roșii din România de la fondațiune până în 1916, Dimineața, decembrie 1923
