Solferino, 24 iunie 1859. 300 de mii de soldaţi se înfruntă într-o bătălie crâncenă. Francezii şi italienii luptă împotriva austriecilor. La sfârşitul zilei, pe câmpul de luptă, rămăseseră 40 000 de cadavre; mii de răniţi zăceau părăsiţi pe colinele şi pe şesul dintre Solferino, Cavriana şi Cassiano. Cetăţeanul elveţian Jean-Henri Dunant parcurge cu un poştalion confortabil teatrul de operaţiuni din nordul Italiei. Nu-i pasă de trupele care mărşăluiesc. Trece prin sate incendiate, dar nici nu le vede. El îl caută pe Napoleon al III-lea, împăratul francezilor, care conduce armatele franco-italiene. Energicul om de afaceri în vârstă de 31 de ani alesese un moment cam nepotrivit pentru călătoria sa, dar era ferm hotărât să obţină o audienţă de la împărat. Da, o audienţă cu orice preţ, altfel concurenţa i-o va lua înainte!
Paşnicul elveţian nu era absolut deloc interesat de războiul care se desfăşoară în jurul lui. El doreşte să obţină concesii teritoriale în Algeria pentru a construi acolo nişte… mori. Pentru aceasta este absolut necesar acordul împăratului. Caleaşca merge în urma armatelor. Un tovarăş de drum, un general francez, îi povesteşte câte ceva din grozăviile războiului modern călătorului elegant, îmbrăcat în haine albe. Acesta îl ascultă îngrozit, dar dă din cap aprobator când generalul lansează butada care avea să devină celebră: „Nu poţi să faci omletă fără să spargi ouăle”.
Omul de afaceri din Elveţia se plânge de praful stârnit de coloanele de soldaţi care înaintează. Două zile mai târziu, la Solferino, haina albă a lui Henri Dunant va fi murdărită, însă nu numai de praf, ci și de sânge. Acesta este războiul? întreabă el îngrozit. Și tânărul Henri Dunant uită scopul călătoriei sale, nu se mai gândește nici la morile din Algeria, nici la împărat. Improvizează un post de prim ajutor şi timp de trei zile, împreună cu alţi călători şi cu sprijinul celor patru medici austrieci eliberaţi din prizonierat de francezi la cererea sa, se ocupă numai de răniţi, îşi trimite vizitiul la Brescia să aducă alimente şi pansamente. În cursul acestor trei zile, o mie de soldaţi răniţi primesc primul — şi vai de câte ori ultimul — ajutor. Francezi, italieni, austrieci. Aceste trei zile decid destinul lui Henri Dunant.
„De trei zile, la fiecare sfert de ceas, văd un suflet de om părăsind cu suferinţe îngrozitoare această lume“, scria el la 27 iunie 1859 de pe câmpul de luptă prietenei sale contesa Agénor de Gasparin din Geneva. Reîntors în Elveţia, Dunant publică o carte emoţionantă, „O amintire din Solferino“. Prima ediţie a acesteia, câteva sute de exemplare, este trimisă de Dunant tuturor suveranilor şi personalităţilor importante din Europa acelor vremuri. Dunant cutreieră continentul, pentru a convinge lumea de necesitatea ajutorării răniţilor de pe poziţiile unei totale neutralităţi. Sprijinul dat răniţilor nu trebuie să fie un act de beligeranţă, ci unul uman, spunea. Ideea născută pe câmpul de bătălie de la Solferino s-a realizat mai târziu, nu întâmplător, în Elveţia, ţara neutralităţii prin excelenţă.
Încă un fapt semnificativ: Henri Dunant era strănepotul lui Jean-Jacques Rousseau. În „O amintire din Solferino“, Dunant propunea crearea, în fiecare ţară, a unei societăţi capabile să ajute în timp de război serviciul de sănătate al armatei. Cerea, de asemenea, înfiinţarea unui comitet internaţional de ajutorare care să lase fiecărei ţări, fiecărui ţinut, chiar fiecărui oraş, libertatea de a constitui, la rândul lor, propriile lor comitete.
Crucea Roşie internaţională urma să slujească că la alinarea suferinţelor provocate de războaie. Aceasta va fi sarcina sa primordială, a accentuat Dunant, atâta timp cât popoarele nu vor pune războiul în afara legii. Micul volum al lui Dunant a răscolit opinia publică europeană. „Dumneavoastră salvaţi omenirea şi serviţi libertatea”, i-a scris Victor Hugo. Charles Dickens comenta în revista sa, „All the Year Round”, iniţiativa: „Ar fi uimitor dacă nenumăratele inimi caritabile nu ar răspunde la chemarea sa”. Iniţiativa lui Dunant a fost întîmpinată favorabil în primul rând în Elveţia. Societatea geneveză de utilitate publică a format la 17 februarie 1863 un comitet numit “Comitetul celor Cinci“.
În afară de Dunant, făceau parte din comitet generalul Guillaume-Henri Dufour, veteran al războaielor napoleoniene, avocatul Gustave Moynier şi doi medici: dr. Theodore Mounoir şi dr. Louis Appia. Acesta din urmă fusese şi el de faţă la bătălia de la Solferino. „Cei cinci” înfiinţează „Comitetul internaţional şi permanent de asistenţă pentru răniţi militari“, care, după şase luni, în august 1863 s-a trasformat în Comitetul Internaţional de Cruce Roşie. La propunerea generalului Dufour, a fost acceptată ca emblemă o cruce roşie pe fond alb, simbol al spiritului de solidaritate. Steagul cu noua emblemă avea să fluture în curând deasupra câmpurilor de luptă. În februarie 1864, izbucneşte războiul pruso-austro-danez, şi unul din „cei cinci“, dr. Louis Appia, circulă pentru prima oară între cele două fronturi cu brasarda Crucii Roşii.
„Am avut grijă, scria mai târziu, să mă prezint fără pretenţii, ca un delegat binevoitor… care vrea să ajute fără să ceară ceva în schimb“. La 22 august 1864, la conferinţa internaţională convocată de guvernul elveţian, reprezentanţii a 16 ţări semnează celebra „convenţie de la Geneva” — „Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei militarilor răniţi ai armatelor aflate în conflict“.
Această primă convenţie este urmată de alte trei. În 1899, prevederile primului acord sunt extinse asupra răniţilor din marină; în 1929, se reglementează soarta prizonierilor de război, iar convenţia din august 1949 oglindeşte învăţămintele decurgând din confruntarea lumii civilizate cu războiul de tip fascist. Stabileşte şi protecţia populaţiei civile împotriva atrocităţilor, torturilor, deportărilor, a muncii forţate, interzice luarea de ostatici, execuţiile fără judecată.
Mare idealist, Henri Dunant s-a dovedit a fi însă un mediocru om de afaceri. A dat faliment și s-a mutat la Paris, unde l-a surprins, în 1870, izbucnirea războiului franco-prusac. Şi-a riscat viaţa traversând liniile frontului şi, în timpul Comunei din Paris, a devenit suspect pentru guvernul contrarevoluţionar al lui Thiers, pentru că a salvat viaţa unor oameni condamnaţi la moarte. Crucea Roşie a deschis la Bâle o agenţie de ajutor. Peste 150 de voluntari, medici, infirmieri, studenţi s-au angajat pentru a-i ajuta pe răniţi. În ambulanţele ambelor tabere lucrau şi medici români; printre ei, Carol Davila, care s-a înrolat ca voluntar.
Davila, după ce a fost capturat de prusaci, a avut ocazia să se convingă de eficacitatea şi utilitatea convenţiei de la Geneva. Nefiind considerat prizonier, a fost pus în libertate şi a continuat să lucreze ca medic. Pe baza raportului lui Carol Davila din 18 octombrie 1874, România a aderat la Convenţia de la Geneva, fiind cel de-al 22-lea stat aderent. Societatea de Cruce Roşie din România a fost înfiinţată în 1876. Prima sa ambulanţă a plecat în iulie 1876 spre teatrul de război sârbo-turc.
Galerie foto
După ce a organizat, în 1875, ajutorarea sinistraţilor din sudul Franţei, Henri Dunant a cutreierat lumea, iar în 1887 s-a întors în Elveţia. A pregătit o nouă ediţie a cărţii „O amintire din Solferino“, apoi a fost nevoit să intre la azilul de bătrîni din oraşul Heiden. A îmbătrînit înainte de vreme, complet ruinat. Un prieten i-a plătit taxele de intrare la azil. Lumea l-a uitat demult, vizitatorii care îi băteau la uşă erau din ce în ce mai rari. Aici, la Heiden, l-a descoperit un ziarist, care a atras din nou atenţia lumii asupra lui. Congresul internaţional de medicină ţinut la Moscova în 1897 i-a decernat un premiu, iar în 1901 a primit cel dintâi Premiu Nobel pentru pace. Apoi a fost din nou dat uitării. Moare pe 30 octombrie 1910, la vârsta de 82 de ani şi este înmormântat în micul cimitir al orăşelului Heiden, în cantonul Appenzell.
Sursa: Lumea, 1970
