Ludovico Sforza, cunoscut și ca „Il Moro”, a fost unul dintre cei mai influenți și controversați lideri ai Renașterii italiene. Duce de Milano, strateg abil și patron generos al artelor, a rămas în istorie nu doar pentru ambițiile sale politice, ci și pentru că l-a susținut pe Leonardo da Vinci în realizarea capodoperei Cina cea de Taină. Sub conducerea lui, Milano a devenit un centru efervescent al culturii și inovației, dar și un teatru al luptelor pentru putere care aveau să-i aducă, în cele din urmă, căderea.
Ludovico Sforza s-a născut pe 27 iulie 1452 la Vigevano și a fost cel de-al doilea fiu al lui Francesco I Sforza și al Biancăi Maria Visconti. Sub îndrumarea umanistului Francesco Filelfo, adolescentul a primit lecții de pictură, sculptură, literatură, limbi clasice și tehnici de guvernare și de război, în timpul domniei lui desfășurându-se etapa cea mai creativă a Renașterii milaneze.
Când tatăl său a murit, în 1466, la conducerea ducatului a ajuns fratele lui Ludovico, Galeazzo Maria, care a domnit până în 1476, bărbatul fiind asasinat, moment după care tronul a fost moștenit de fiul acestuia, Gian Galeazzo Sforza, care avea vârsta de șapte ani la acel moment.
A urmat o luptă dură pentru regență între mama copilului, Bona de Savoia, și Ludovico Sforza, care în 1481 a preluat controlul asupra administrației și pentru următorii 13 ani a controlat Milano în calitate de regent. În ianuarie 1491, ducele s-a căsătorit cu fiica cea mică a lui Ercole I d’Este, Beatrice d’Este, iar Leonardo da Vinci a fost martor la ceremonia de nuntă.
Prințesa Beatrice avea 15 ani și a fermecat repede curtea milaneză cu pofta ei de viață, transformând castelul Sforza în centrul unor festivaluri și baluri somptuoase. Se spune că, sub influența tinerei soții, patronajul ducelui față de artiști a devenit mai selectiv și, datorită Beatricei, Leonardo da Vinci și Donato Bramante au fost angajați la curte. Copiii cuplului au fost Maximilian Sforza și Francesco II Sforza, viitori duci de Milano. Înainte și pe toată durata mariajului, Ludovico a fost cunoscut pentru numeroasele lui amante. Bernardina de Corradis a fost iubita din tinerețe, femeia i-a dăruit o fiică, Bianca Giovanna, care a fost recunoscută de duce și mai târziu, în 1496, s-a căsătorit cu Galeazzo Sanseverino.
O altă favorită a ducelui, Cecilia Gallerani, a născut pe 3 mai 1491 un băiat numit Cesare, chiar în anul în care Ludovico s-a căsătorit cu Beatrice d’Este. Cecilia Gallerani a fost identificată ca personajul picturii lui Leonardo da Vinci, Dama cu hermină, hermina fiind animalul heraldic al familiei Sforza. Următoarea metresă a fost Lucrezia Crivelli, care i-a oferit un alt fiu nelegitim, pe Giovanni Paolo, venit pe lume în 1497, anul decesului Beatricei, în urma unei nașteri dificile. Foarte afectat după moartea soției, ducele a ordonat ca întreaga curte să poarte doliu timp de un an. Ludovico a avut un al treilea fiu nelegitim care s-a născut în jurul anului 1484 și a murit la vârsta de 3 ani, dar mama copilului este necunoscută.
După ce Gian Galeazzo, nepotul lui, a murit în condiții suspecte în 1495, Ludovico și-a asumat titlul ducal și a primit coroana de la nobilii milanezi.
Probabil chiar în acel an i-a comandat lui Leonardo da Vinci crearea operei „Cina cea de taină”, ca parte a unui amplu proiect de renovare și înnobilare a complexului dominican Santa Maria delle Grazie. Lucrarea urma să decoreze peretele nordic al refectoriului mănăstirii, fiind destinată nu doar uzului liturgic, ci și afirmării prestigiului familiei Sforza. Spre deosebire de frescele tradiționale, Leonardo a experimentat o tehnică mixtă de tempera și ulei pe tencuială uscată, în încercarea de a conferi profunzime figurilor. Această alegere tehnică, deși inovatoare, a făcut ca pictura să se deterioreze rapid, dar contemporanii au fost profund impresionați de dramatismul compoziției și realismul expresiilor. Giorgio Vasari relata că opera „îi lăsa fără glas pe toți cei care o priveau”, iar reputația ei s-a consolidat rapid în epocă, devenind una dintre cele mai puternice reprezentări vizuale ale sacrului din întreg spațiul creștin european.
Primele semne de deteriorare au apărut la doar câțiva ani după finalizarea lucrării, iar încercările timpurii de restaurare au înrăutățit starea picturii. În secolul al XVIII-lea, intervențiile brutale au inclus chiar și răzuirea unor porțiuni pentru a fi reconstituite cu vopsea proaspătă. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, refectoriul a fost grav avariat de bombardamente, însă zidul cu pictura a fost protejat de saci de nisip și schele de susținere, supraviețuind în mod miraculos. Cea mai amplă și controversată restaurare a fost finalizată în 1999, după două decenii de muncă minuțioasă, în care experții au utilizat tehnologie avansată pentru a îndepărta intervențiile anterioare și a recupera fragmentele originale rămase intacte.
Ultimii ani ai lui Ludovico Sforza au fost marcați de o căderea dramatică de la vârful puterii. După ce a pierdut controlul asupra Ducatului Milano în fața trupelor franceze conduse de Ludovic al XII-lea, a încercat fără succes să-și recâștige teritoriile cu ajutorul mercenarilor elvețieni. Trădat în anul 1500, în timpul unei manevre militare, și predat francezilor, a fost închis în mai multe fortărețe, inclusiv în celebrul castel Loches din Franța. Prizonierul a fost ținut în condiții austere și, deși i s-a permis accesul la cărți și, pentru o vreme, compania unor servitori, izolarea lui a fost profundă.
Ducele a murit pe 27 mai 1508, la vârsta de 55 de ani, după opt ani de detenție, în condiții neclare, și a fost înmormântat în biserica Saint Ours din Loches.
