Galeazzo Maria Sforza s-a născut pe 24 ianuarie 1444 la Fermo și a fost primul fiu al lui Francesco Sforza și al puternicei ducese Bianca Maria Visconti, o figură fascinantă a epocii sale (mai multe detalii aici). La moartea tatălui, pe 8 martie 1466, tânărul se afla în Franța, în fruntea unei expediții militare care îl ajuta pe regele Ludovic al XI-lea al Franței în bătălia împotriva regelui Carol I al Burgundiei. Chemat de urgență acasă, Galeazzo s-a întors în Italia sub un nume fals, pentru că trebuia să treacă pe lângă teritoriile inamicului familiei, Ducele de Savoia, care încercase anterior să-l ucidă, și a intrat în Milano pe 20 martie, în aclamațiile entuziaste ale populației.
În primii ani pe tronul ducatului, tânărul a condus afacerile politice alături de mama lui, dar mai târziu a înlăturat-o pe Bianca Maria din oraș, acuzând-o că vrea să preia puterea.
Mare iubitor al muzicii, ducele a devenit cunoscut ca patron al compozitorilor și muzicienilor epocii și, sub îndrumarea sa, curtea de la Milano a oferit susținere financiară celor mai renumite ansambluri din Europa. Mai mulți compozitori din nord, în special franco-flamanzi din Țările de Jos de astăzi, au venit să cânte în bisericile din oraș, au scris liturghii, motete și muzică laică pentru marele duce.
În 1466, anul încoronării sale, Galeazzo s-a căsătorit cu Dorotea Gonzaga, dar soția a murit la doar doi ani după nuntă, iar ducele s-a recăsătorit cu Bona de Savoia, cu care a avut patru copii: doi băieți, Gian Galeazzo și Hermes Maria, și două fete, Bianca Maria și Anna Sforza.
Împreună cu amanta sa, Lucrezia Landriani, a avut încă patru copii nelegitimi: Carlo și Caterina (supranumită “Tigrul din Forli”, detalii aici) și încă doi copii al căror nume nu este cunoscut, o altă amantă, Lucia Marliani, i-a dăruit un fiu, pe Ottaviano Maria Sforza, care a devenit episcop de Lodi și cu siguranță a mai avut și alți moștenitori ale căror mame sunt astăzi necunoscute.
Sforza a rămas în istorie pentru că a fost deosebit de crud și violent, era un afemeiat notoriu și de multe ori, după ce se sătura de amantele sale, le oferea curtenilor lui. La un moment dat a ucis un braconier forțându-l să înghită un iepure întreg, cu tot cu blană, și se spune că a ordonat ca un bărbat care făcuse o greșeală minoră să fie îngropat de viu. Un preot care îi prezisese o domnie scurtă a fost și el crunt pedepsit de Galeazzo, care a cerut ca prelatul să fie lăsat să moară de foame.
Aceste fapte l-au transformat pe ducele de Milano într-un conducător detestat în oraș, mai ales că se spunea că a violat soțiile și fiicele mai multor nobili milanezi și avea o plăcere sadică să inventeze torturi pentru bărbații care îi greșeau în vreun fel.
În 1476, după zece ani de domnie, situația în Milano devenise de nesuportat și trei bărbați, Carlo Visconti, Gerolamo Olgiati și Giovanni Andrea Lampugnani, toți oficiali destul de bine poziționați la curtea milaneză, au pus la cale asasinarea sângerosului duce.
Lampugnani a fost liderul conspirației, fiind motivat de faptul că Sforza refuzase să-l ajute într-o chestiune de afaceri, iar familia sa pierduse câteva proprietăți, dar și ceilalți doi, Visconti și Olgiati, îi purtau dușmănie, Olgiati pentru că era republican convins, iar Visconti deoarece credea că suveranul o dezvirginase pe sora sa.
După ce au studiat cu atenție programul lui Galeazzo Maria Sforza, conspiratorii l-au așteptat în a doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie 1476, în interiorul Bisericii Sf. Stefano, unde marele duce se ducea la liturghie, iar când acesta a sosit, Lampugnani a îngenuncheat înaintea lui, i-a spus câteva cuvinte
prin care își exprima supunerea, apoi s-a ridicat brusc și l-a înjunghiat în zona inghinală și în piept. Ceilalți doi parteneri, Olgiati și Visconti, au desăvârșit asasinatul, străpungându-l și ei pe Galeazzo cu cuțitele.
Sforza a murit în câteva secunde, în interiorul bisericii s-a creat o ambuscadă, ultimii doi conspiratori au scăpat repede în haosul care a urmat, dar Lampugnani, în încercarea sa de a fugi, s-a încurcat într-o perdea de pânză și a fost ucis de un gardian. Trupul asasinului a căzut apoi în mâinile mulțimii, care i-a târât cadavrul pe străzi, apoi oamenii l-au atârnat cu capul în jos în fața casei sale. Cadavrul a fost decapitat a doua zi și, într-un gest simbolic, mâna dreaptă, cea cu care îl înjunghiase pe marele duce, i-a fost îndepărtată de corp.
Visconti și Olgiati au fost găsiți și executați în scurt timp într-o ceremonie publică, pentru a fi un avertisment pentru alții asemenea lor, dar se pare că, înainte de a muri, aceștia au mărturisit că au fost încurajați să săvârșească fapta de umanistul Nicola Capponi, zis Cola Montano. Acesta din urmă părăsise Milano cu câteva luni înainte și îi purta dușmănie ducelui pentru că îl biciuise în public cu ceva timp înainte. În timp ce era torturat, Olgiati a rostit celebrele cuvinte: “Mors acerba, fama perpetua, stabit vetus memoria facti” (Moartea este amară, dar slava este veșnică, amintirea faptei mele va dăinui).
