Maria Amalia de Saxonia s-a născut pe 24 noiembrie 1724 la castelul din Dresda, fiind fiica lui Augustus al III-lea al Poloniei, Elector de Saxonia și a Mariei Josepha de Austria, fiica împăratului Iosif I al Sfântului Imperiu Roman.
În 1738, s-a logodit cu Carol, rege al Neapolelui și Siciliei, viitorul Carol al III-lea al Spaniei, căsătoria fiind aranjată de viitoarea ei soacră, Elisabeta Farnese. Negocierile secrete pentru mariaj au avut loc la Viena, iar împărăteasa văduvă Wilhelmina Amalia, bunica miresei, a jucat un rol important în discuții.
În decembrie 1737, pentru cei doi a fost obținută o dispensă papală, iar căsătoria a fost anunțată la începutul anului 1738. Câteva luni mai târziu, Maria Amalia a ajuns la Napoli și a beneficiat de o primire entuziastă.
În ciuda faptului că era o căsătorie aranjată și mireasa avea doar 14 ani, cuplul a devenit foarte apropiat, viitoarea suverană a Spaniei a fost descrisă ca o frumusețe deosebită și o călăreață iscusită, însoțindu-l
deseori pe Carol la vânătoare. Cei doi au avut 14 copii, dintre care șapte au ajuns la maturitate.
Ca regină, a exercitat o mare influență asupra vieții politice și a participat activ la afacerile de stat, punând capăt carierei mai multor politicieni pe care nu-i plăcea.
După nașterea primului ei fiu, în 1747, i s-a acordat un loc în consiliul de stat și a jucat un rol important în construcția Palatului Caserta. Cuplul a părăsit Napoli înainte de finalizarea acestuia din cauza stării ei de sănătate, astfel că regina nu a locuit niciodată în superbul palat. Maria Amalia a fost, în acea perioadă, susținătoarea compozitorului Gian Francesco Fortunati, favoritul curții napolitane, dar a fost criticată pentru că era prea religioasă, participa la liturghie de două ori și mai târziu chiar și de patru ori pe zi.
La sfârșitul anului 1758, fratele vitreg al lui Carol, Ferdinand, a început să prezinte aceleași simptome de depresie de care suferea tatăl lor, și-a pierdut soția mult-iubită, pe Infanta Barbara a Portugaliei în august 1758 și a intrat într-un doliu profund. Bărbatul l-a numit pe Carol moștenitor pe 10 decembrie 1758, apoi
a părăsit Madridul, mutându-se la Villaviciosa de Odón, unde a murit pe 10 august 1759.
În același an, Carol și Maria Amalia au plecat de la Napoli la Madrid, lăsându-și doi dintre copii în pensinsula Italică, pe fiul cel mare, Infantele Felipe, care era retardat mintal și fusese scos din linia de succesiune, și pe cel de-al treilea născut, care a devenit Ferdinand I al celor Două Sicilii.
Carol și Maria Amalia au sosit în Spania pe 7 octombrie 1759 împreună cu băiatul mijlociu, viitorul rege Carol al IV-lea, care urma să moștenească tronul, și s-au ocupat de redecorarea reședințelor regale, regina ajutând la fondarea fabricii de porțelan de lux Real Fábrica del Buen Retiro.
Maria Amalia a considerat că Spania era prost gestionată și nedezvoltată și a dat vina parțial pe soacra ei, regina văduvă Elizabeta Farnese, pe care a obligat-o să părăsească curtea regală.
De fapt, reginei nu i-a plăcut viața în Peninsula Iberică și s-a plâns în continuu de mâncare, de limbă, pe care a refuzat să o învețe, de climă, de temperamentul spaniolilor și al curtenilor, pe care îi considera ignoranți și needucați, și a descris curtea spaniolă ca fiind deprimantă și isterică.
Suverana a planificat mari reforme pentru a dezvolta regatul, dar nu a avut timp să le termine, pentru că, în septembrie 1760, la un an după ce ajunsese la Madrid, a murit subit, la vârsta de 35 de ani, la Palatul Buen Retiro, fiind înmormântată la Cripta Regală din El Escorial.
În onoarea ei, un an mai târziu, Carol l-a însărcinat pe Giovanni Battista Tiepolo să picteze frescele de la Palatul Regal din Madrid. În mica sală de audiențe de lângă sala tronului, Tiepolo și asistenții săi au pictat Apoteoza monarhiei spaniole în care regina Maria Amalia apare înconjurată de mai mulți zei ai mitologiei grecești, inclusiv de Apollo.
