Otilia Cazimir și George Topîrceanu, o iubire discretă

„Povestea mea, scria Otilia Cazimir, ar trebui să înceapă așa cum încep toate poveștile, cu «a fost odată…» A fost odată, de mult, o fetiță… Scria poezii…”

Otilia Cazimir, al cărei nume real a fost Alexandrina Gavrilescu, s-a născut pe 12 februarie 1894 în satul Cotu Vameșului din Neamț și a fost al cincilea copil al profesorului Gheorghe Gavrilescu și al Ecaterinei, care era învățătoare.

Când viitoarea scriitoare avea 4 ani, părinții s-au mutat la Iași și mai târziu, în 1908, tatăl ei a cumpărat o locuință modestă, aflată în vecinăratea Bisericii Zlataust, pe o străduță veche și plină de farmec. Poeta a locuit aici timp de 60 de ani, până la sfârșitul vieții, casa cu două camere fiind transformată după dispariția ei în muzeu memorial.

„Am fost o fetiță tare cuminte. N-aveam cu cine mă juca. Toți erau mai mari decât mine. Mă alintau, dar îi plictiseam, și eu simțeam asta. Mă jucam singură. Mă sfiam de toți. Uneori cântam… Alteori priveam gâzele, păsările, florile, dar mai ales cerul… când eram mică, eram fericită primăvara, când se topeau zăpezile, ieșeam atunci pe furiș în drum și mă plimbam pe marginea șanțurilor pline cu apă privind fermecată cerul albastru și luminos reflectat în adâncul lor. Mă aplecam cu o frică dulce deasupra și șopteam speriată:

— Cad în cer, cad în cer…”, își amintea poeta

Otilia Cazimir a urmat liceul, apoi cursurile facultății de litere și filosofie ale Universității din Iași, dar nu și-a dat examenul de licență. La vârsta de 18 ani a debutat în revista “Viața românească” cu câteva poezii, reconstituind, în versurile ei, imaginile copilăriei. Debutul în proză a venit în anul 1919, iar primul volum de poezii, “Lumini și umbre”, i-a apărut în anul 1923, urmat de colecția „Fluturi de noapte”, premiată de Academia Română și de Comitetul „Femina Vie-Heureuse” de la Paris.

„Când eram prin nu mai știu ce clasă de liceu, s-a făcut în școală o alegere, cea mai bună camaradă. N-am făcut nici o ingerință, nu mi-am pus măcar candidatura — și m-au votat. Erau multe fete bune printre noi, dar mi-ar fi fost greu s-o aleg pe cea mai bună. Și am fost aleasă în unanimitate! E singurul succes școlar care mi-a făcut plăcere. M-am simțit dintr-o dată iubită, m-am emoționat și, când mi s-a înmânat diploma, am plâns. Cred că aveam 15 sau 16 ani. Am fost într-adevăr mândră și mi-am recunoscut calități pe care nu știam că le am. N-au știut bietele mele colege, cele mai multe fete sărăcuțe și modeste, cât m-au ridicat în propriii mei ochi! Vezi, asta n-o uit…„, mărturisea într-un interviu.

Povestea vieții ei s-a împletit armonios și discret cu cea a lui George Topîrceanu. Poetul, născut la București pe 20 martie 1886, era fiul cojocarului Gheorghe Topîrceanu și al Paraschivei, care lucra ca țesătoare de covoare la Azilul „Doamna Elena”. După ce a absolvit școala primară în capitală, a locuit pentru o vreme în comuna Șuici din Argeș. În adolescență, a urmat Liceul Matei Basarab, apoi Liceul Sfântul Sava, pe care l-a încheiat în 1906, moment în care s-a înscris la Facultatea de Drept, dar a renunțat la studiile juridice pentru a urma cursurile Facultății de Litere, pe care, însă, nu a finalizat-o.

Tânărul a debutat la doar 19 ani, apoi ca început să colaboreze cu redacțiile revistelor Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri și Viața socială, iar în 1911, criticul literar Garabet Ibrăileanu i-a propus funcția de subsecretar de redacție la revista Viața românească și astfel s-a stabilit la Iași.

A cunoscut-o aici pe mai tânăra poetă Otilia Cazimir și a început o relație cu ea la scurt timp după ce divorțase de soția sa, învățătoarea Victoria Iuga, cu care avea un fiu.

Mutat la Iași, Topîrceanu a încercat să-și finalizeze studiile, dar a fost mobilizat și a participat la campania din Bulgaria, apoi la Primul Război Mondial, căzând prizonier în primele zile ale luptelor, la Turtucaia. Poetul a rămas în captivitate până în 1918, iar experiențele sale au fost evocate în volumele “Amintiri din luptele de la Turtucaia” și “În ghiara lor…”, ambele publicate la București, după încheierea războiului.

Dispariția prematură a lui George Topîrceanu, la doar 51 de ani, pe 7 mai 1937, a fost provocată de o formă agresivă de cancer la ficat și a fost un șoc pentru Otilia. Relația scriitorilor, extrem de discretă, fusese cunoscută inițial doar în lumea literară, în cercul apropiat revistei “Viața românească” a lui Garabet Ibrăileanu, dar în perioada interbelică cei doi s-au mutat împreună și deveniseră un cuplu foarte îndrăgit în societatea ieșeană.

După moartea lui Topîrceanu, Otilia Cazimir a devenit, pentru o perioadă de zece ani, inspector al teatrelor din Moldova, apoi, după instaurarea regimului comunist, a primit o mică indemnizație ca traducătoare pentru Editura Cartea Rusă.

Scriitoarea ale cărei opere (“Jucării”, “A murit Luchi” sau “Baba Iarna intră-n sat”) sunt cunoscute astăzi mai ales de către copii a publicat și câteva volume de proză, printre care “Din întuneric. Fapte şi întâmplări adevărate” și “Grădina cu amintiri”, dar și un volum de memorii, “Prietenii mei scriitori…”, în care Otilia Cazimir evocă întâlnirile cu Panait și Marga Istrati, Constanța Marino-Moscu, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu.

Într-o emisiune realizată în ianuarie 1966 de Ileana Corbea la Radio România, poeta, ajunsă la vârsta senectuții, a povestit că pseudonimul pe care i l-au ales Garabet Ibrăileanu și Mihail Sadoveanu nu i-a plăcut niciodată (momentul este redat și în volumul „Prietenii mei scriitorii…”, ESPLA, 1960). A vorbit, cu acel prilej, despre ultimele zile ale lui George Topîrceanu, pe care îl însoțise la un medic renumit la Viena:

“Ca să se poată urca în mașină, trebuia să pună întâi genunchiul. Adevărul asupra bolii care-l dobora nu-l știam decât eu. Îi scrisesem și fratelui său, dar el refuza să creadă. Eram singură cu spaima mea, cu sfâșierea mea. Când s-a întors (la București cuplul a făcut un scurt popas înainte de a se îndrepta spre Iași), George Topîrceanu făcea tot ce putea ca să pară bine-dispus. Ni s-a adus dejunul în odaia mea, a cerut icre negre și șampanie. Era agitat.

– La Iași nu mai mâncăm împreună, de aceea vreau să sărbătorim ultimul nostru dejun, până mă fac sănătos, bineînțeles (…) După ce mă vindec, mergem iarăși la Viena. Când te gândești că n-am fost la operă…

Vorbea mult, dar nu mânca mai nimic. Mă uitam la el cu inima strânsă și totuși, în ziua aceea, i-am spus că trebuie să mă duc la coafor să nu mă vadă mama așa, ca de pe drum.

-Ai dreptate, mi-a spus, dar să nu întârzii.

Cum am ieșit, am alergat într-un suflet la Mihail Sadoveanu, ca să nu mai fiu singură măcar o clipă. L-am găsit în birou, lucra. A ridicat ochii și a înțeles. Nici nu era greu să-nțeleagă.

– E rău?

– De tot!

Era în ziua de 31 martie 1937 și ferestrele erau larg deschise spre grădină. Dușmanului cumplit nici Mihail Sadoveanu, nici eu nu i-am spus pe nume. Cum stătea la birou, și-a acoperit ochii cu palma și a rămas nemișcat. (…) Mihail Sadoveanu plângea. Puteam să plec, aveam ce-mi trebuia, nu mai eram singură. I-am spus:

– Trebuie să mă duc, să nu afle, s-ar supăra.

Nu plângeam, mă deprinsesem să nu plâng. A doua zi dimineață plecam cu George Topîrceanu spre casă”.

Otilia Cazimir s-a stins pe 8 iunie 1967, la vârsta de 73 de ani, și a fost înmormântată la Cimitirul Eternitatea din Iași.