Bernadette Soubirous, cunoscută și ca Sfânta Bernadette de la Lourdes, s-a născut pe 7 ianuarie 1844 și a fost fiica morarului François Soubirous și a Louisei, care era spălătoreasă, fiind cel mai mare dintre cei nouă copii ai familiei. Copila a fost botezată la biserica parohială Saint Pierre, iar nașă i-a fost o mătușă, Bernarde Casterot, care era o văduvă relativ bogată, proprietară a unei taverne.
Părinții fetiței erau extrem de săraci, problemele financiare s-au acutizat pe măsură ce numărul copiilor a crescut, iar familia era nevoită să locuiască într-o singură cameră, aflată la subsolul unei clădiri ce aparținea unui văr al mamei.
Bernadette a urmat o vreme cursurile unei școli organizate de surorile de caritate de la Nevers, dar a învățat să citească și să scrie foarte puțin din pricina faptului că era bolnăvicioasă. La un moment dat s-a îmbolnăvit de holeră, dar a reușit să supraviețuiască, apoi a fost afectată de astm bronșic.
Pe 11 februarie 1858, Bernadette Soubirous, care avea 14 ani, a plecat împreună cu sora ei mai mică, Toinette, și cu o prietenă să adune lemne de foc într-o pădurice aflată lângă grota Massabielle, locul unde a avut prima viziune a Fecioarei Maria.
Cele două fete care o însoțeau au traversat micul pârâu din fața grotei, dar Bernadette a rămas în spatele lor, încercând să găsească un loc pe unde să traverseze fără a se uda, s-a așezat pe o piatră ca să-și scoată pantofii și șosetele și în acel moment a auzit un șuier de vânt. Totuși, a povestit ea, nimic nu se mișca în jur în afara tulpinii unui trandafir sălbatic, apoi din grotă “a venit o lumină orbitoare și o figură albă”, aceasta fiind prima dintre cele 18 viziuni pe care le-a numit “aquerò”.
Celelalte două fete nu au văzut nimic, iar după trei zile, pe 14 februarie, după Liturghia de duminică, Bernadette, sora ei și alte câteva fete din oraș au revenit la grotă. Adolescenta a îngenuncheat imediat, spunând că are din nou viziunea, una dintre fete a aruncat cu apă sfințită spre nișa grotei, o alta a aruncat cu o piatră care s-a sfărâmat pe pământ, apoi viziunea Bernadettei a dispărut. Pe 18 februarie, la următoarea plimbare la Massabielle, copila a spus că “viziunea” i-a cerut să vină acolo în fiecare zi timp de două săptămâni.
Aparițiile au continuat în perioada următoare, copila mărturisind că Doamna pe care o vedea îi spunea să se concentreze pe rugăciune și penitență. Pe 25 februarie, a povestit că i-a cerut “să bea din apa izvorului, să se spele în ea și să mănânce planta care creștea acolo” și, spre surprinderea tuturor, a doua zi pârâul care izvora din grotă nu mai era noroios, ci extrem de limpede. Pe 2 martie, la a treisprezecea dintre presupusele apariții, micuța Soubirous a povestit că “Doamna” i-a spus că “trebuie să fie construită o capelă acolo”.
Cea de-a 16-a viziune, care se pare că a durat mai bine de o oră, a avut loc pe 25 martie, iar Bernadette a rugat-o pe femeie de trei ori să-și spună numele, însă aceasta zâmbea. În cele din urmă, a auzit răspunsul: “Eu sunt Concepția Imaculata”.
Presupusa “apariție” nu a avut o figură identificabilă până la cea de-a șaptesprezecea viziune, iar Bernadette a reușit să descrie atunci o doamnă ce purta un voal alb, brâu albastru și avea câte un trandafir galben la fiecare picior.
Povestea a creat rumoare în oraș, oamenii fiind împărțiți în două tabere. Unii credeau că fata spune adevărul, iar alții considerau că suferă de o boală psihică și că ar trebui internată într-un azil.
După o serie de investigații amănunțite, reprezentanții Bisericii Catolice au confirmat autenticitatea viziunilor, iar rugămintea pe care copila i-o adresase preotului din localitate, de a construi o capelă lângă grotă, a fost respectată. Sanctuarul Maicii Domnului de la Lourdes este astăzi unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj catolic, aproape cinci milioane de oameni din întreaga lume venind aici în fiecare an pentru a se ruga și a bea din apa miraculoasă care izvorăște din grotă.
Bernadette ar fi vrut să se alăture surorilor carmelite, dar sănătatea ei fragilă a împiedicat-o să intre în într-un ordin religios strict. Pe 29 iulie 1866, când a împlinit vârsta de 22 de ani, a fost admisă în ordinul Surorilor carității de la Nevers, primind numele de călugăriță Marie-Bernarde.
Tânăra și-a petrecut tot restul vieții lucrând ca asistentă la infirmerie, fiind admirată pentru smerenia și spiritul ei de sacrificiu. La un moment dat, când a fost întrebată despre viziunile pe care le avusese în copilărie, a răspuns simplu: “Fecioara m-a folosit ca mătură pentru a îndepărta praful. Când lucrarea este terminată, mătura este pusă din nou în spatele ușii”.
Bernadette a fost ulterior diagnosticată cu o formă severă de tuberculoză pulmonară și osoasă și a încetat din viață la vârsta de 35 de ani, pe 16 aprilie 1879, în prima zi de miercuri de după Paști, fiind înmormântată la Mănăstirea Sfântul Gildard.
Fecioara de la Lourdes a fost beatificată de papa Pius al XI-lea pe 14 iunie 1925 și a fost canonizată de Pius al XI-lea opt de ani mai târziu, pe 8 decembrie 1933, procedura respectând toate normele impuse de Vatican.
Episcopul Gauthey din Nevers a exhumat trupul călugăriței pe 22 septembrie 1909, în prezența postulatorilor cauzei de sfințenie, a doi medici și unei asistente medicale. Toți cei prezenți au susținut că, deși crucifixul și rozariul pe care le ținea în mână erau oxidate, corpul Bernadettei era “incorupt”, adică nedescompus, iar această constatare a fost considerată unul dintre miracolele de care era nevoie pentru susținerea cauzei canonizării. Biserica a exhumat din nou corpul pe 3 aprilie 1919, iar doctorul Comte, cel care făcut examinarea, a remarcat: “Trupul este practic mumificat, acoperit cu straturi de mucegai și un strat destul de notabil de săruri, care par a fi săruri de calciu… Pielea a dispărut în unele locuri, dar este încă prezentă în majoritatea părților corpului”. În 1925, reprezentanții bisericii catolice au exhumat trupul pentru a treia oară, au luat mai multe moaște care au fost trimise la Vatican, au făcut o amprentă precisă a feței pentru a i se putea face o mască de ceară și i-au luat amprentele degetelor. Rămășițele au fost apoi așezate într-un relicvariu de aur și cristal, iar acesta a fost depus în Capela din Nevers.
Trei ani mai târziu, în 1928, doctorul Comte a publicat un raport complet al procedurii de exhumare: “Aș fi vrut să deschid partea stângă a toracelui pentru a lua coastele ca relicve și apoi să scot inima, care sunt sigur că trebuie să fi fost întreagă, dar cum maica superioară și-a exprimat dorința ca inima sfintei să fie ținută laolaltă cu tot trupul, am renunțat la idee. Ceea ce m-a frapat în timpul acestei examinări a fost starea de conservare perfectă a scheletului, a țesuturilor fibroase ale mușchilor (încă supli și fermi), a ligamentelor și a pielii. Le-am atras atenția celor prezenți că acesta nu pare a fi un fenomen natural”.
Émile Zola nu a cunoscut-o niciodată pe Bernadette, dar în 1891, la doi ani după moartea ei, a asistat la un mare pelerinaj la Lourdes și a fost fascinat de tabloul pe care l-a văzut cu ochii lui. Scriitorul i-a spus unui jurnalist în 1894: „Această tânără a fost foarte interesantă, chiar mai mult, a fost fascinantă”. În romanul său, “Lourdes”, o descrie astfel: „Ce-i încânta pe oameni la această sărmană Bernadette erau ochii extazului, ochii frumoși cu care cunoscuse viziunile sale”.
Zola nu credea nici în aparițiile descrise de copilă, nici în minunile despre care oamenii spuneau că au fost săvârșite de ea, dar a mărturisit: „Nu sunt credincios, nu cred în minuni, dar cred în nevoia de miracole”. În timpul unei a doua vizite pe care a făcut-o la grota Massabielle în 1892, scriitorul a fost copleșit de durerea suferinzilor pe care îi văzuse rugându-se: „Bolnavii de la Lourdes, ei sunt umanitatea, sărăcia, umanitatea suferindă”.
