HomeOameni care au intrat în istorieBernadette, sfânta de la Lourdes

Bernadette, sfânta de la Lourdes

Bernadette

Bernadette Soubirous, cunoscută și ca Sfânta Bernadette de la Lourdes, s-a născut pe 7 ianuarie 1844 și a fost fiica morarului François Soubirous și a Louisei, care era spălătoreasă, fiind cel mai mare dintre cei nouă copii ai familiei. Copila a fost botezată la biserica parohială Saint Pierre după două zile, iar nașă i-a fost o mătușă. Bernarde Casterot, care era o văduvă relativ bogată și proprietăreasă a unei taverne.

Părinții fetiței erau extrem de săraci, problemele financiare s-au acutizat pe măsură ce numărul copiilor a crescut, iar familia a fost nevoită să locuiască într-o singură cameră, aflată la subsolul unei clădiri ce aparținea unui văr al mamei.

Bernadette a urmat o vreme cursurile unei școli organizate de surorile de caritate de la Nevers, dar a învățat să citească și să scrie foarte puțin din pricina faptului că era atât de bolnăvicioasă, la un moment dat s-a îmbolnăvit de holeră, dar a reușit să supraviețuiască și apoi a fost afectată de astm bronșic.

Pe 11 februarie 1858, Bernadette Soubirous, care avea 14 ani, a plecat împreună cu sora ei mai mică, Toinette, și cu o prietenă să adune lemne de foc într-o pădurice aflată lângă grota Massabielle, locul unde va avea prima viziune a Fecioarei Maria.

Cele două fete care o însoțeau au traversat micul pârâu din fața grotei, dar Bernadette a rămas în spatele lor, încercând să găsească un loc pe unde să traverseze fără a-și uda ciorapii, s-a așezat pe o piatră ca să-și scoată pantofii și șosetele și în acel moment a auzit un șuier de vânt. Totuși, va povesti ea, nimic nu se mișca în jur în afara tulpinii unui trandafir sălbatic, apoi din grotă “a venit o lumină orbitoare și o figură albă”, aceasta fiind prima dintre cele 18 viziuni pe care le va numi “aquerò”.

Celelalte două fete au declarat însă că nu au văzut nimic și după trei zile, pe 14 februarie, după Liturghia de duminică, Bernadette, sora ei și alte câteva fete din oraș au revenit la grotă. Adolescenta a îngenuncheat imediat, spunând că are din nou viziunea, una dintre fete a aruncat cu apă sfințită spre nișa grotei, o alta a aruncat cu o piatră care s-a sfărâmat pe pământ, apoi viziunea Bernadettei a dispărut. Pe 18 februarie, după a revenit încă o dată, copila a spus că “viziunea” i-a cerut să se întoarcă la grotă în fiecare zi timp de două săptămâni.

Bernadette

Această perioadă de viziuni aproape zilnice a ajuns să fie cunoscută sub numele “Quinzaine sacrée”, dar inițial părinții, în special mama, au fost rușinați de comentariile vecinilor și au încercat să o oprească.

Aparițiile au continuat în perioada următoare, copila mărturisind că Doamna îi spunea să se concentreze pe rugăciune și penitență. Pe 25 februarie a povestit că i-a cerut “să bea din apa izvorului, să se spele în ea și să mănânce planta care creștea acolo” și, spre surprinderea tuturor, a doua zi pârâul care izvora din grotă nu mai era noroios, ci extrem de limpede. Pe 2 martie, la a treisprezecea dintre presupusele apariții, micuța Soubirous a povestit că “doamna” i-a spus că “trebuie construită o capelă acolo”.

Cea de-a 16-a viziune, care se pare că a durat mai bine de o oră, a avut loc pe 25 martie, iar Bernadette a rugat-o pe femeie de trei ori să-și spună numele, însă aceasta zâmbea. În cele din urmă, a auzit răspunsul: “Eu sunt Concepția imaculata”.

Presupusa “apariție” nu a avut o figură identificabilă până la cea de-a șaptesprezecea viziune, iar Bernadette a reuși să descrie atunci o doamnă ce purta un voal alb, brâu albastru și avea câte un trandafir galben la fiecare picior.

Povestea a creat rumoare în oraș, oamenii fiind împărțiți în două tabere. Unii credeau că fata spune adevărul, iar alții considerau că suferă de o boală psihică și că ar trebui internată într-un azil.

După o serie de investigații amănunțite, reprezentanții Bisericii Catolice au confirmat autenticitatea viziunilor, iar rugămintea pe care copila i-o adresase preotului din Lourdes, de a construi o capelă lângă grotă, a fost respectată. Sanctuarul Maicii Domnului de la Lourdes este astăzi unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj catolic din lume, aproape cinci milioane de pelerini din întreaga lume venind la Lourdes în fiecare an pentru a se ruga și a bea din apa considerată miraculoasă care izvorăște din grotă.

După acest episod extraordinar din viața ei, Bernadette ar fi vrut să se alăture surorilor carmelite, dar sănătatea ei fragilă a împiedicat-o să intre în într-un ordin religios atât de strict. Pe 29 iulie 1866, când a împlinit vârsta de 22 de ani, a intrat în ordinul Surorilor carității de la Nevers, iar maica superioară de la acel moment i-a dat numele de călugăriță Marie-Bernarde.

Bernadette

Tânăra și-a petrecut tot restul scurtei ei vieți aici, lucrând ca asistentă la infirmerie și fiind admirată pentru smerenia și spiritul ei de sacrificiu. La un moment dat, fiind întrebată despre viziunile pe care le avusese în copilărie, a răspuns simplu: “Fecioara m-a folosit ca mătură pentru a îndepărta praful. Când lucrarea este terminată, mătura este pusă din nou în spatele ușii”.

Din păcate, sensibilitatea ei fizică din copilărie a continuat și la vârsta maturității. Suferea de mult timp de astm, iar la un moment dat a fost diagnosticată cu o formă severă de tuberculoză pulmonară și osoasă. Bernadette a murit la vârsta de 35 de ani, pe 16 aprilie 1879, în prima zi de miercuri de după Paști, ținând în mâini un rozariu. Aflată pe patul de moarte, se pare că ultimele ei cuvinte au fost: “Sfânta Maria, Maica Domnului, roagă-te pentru mine, o păcătoasă săracă”, trupul ei fiind înmormânat în Mănăstirea Sfântul Gildard.

Bernadette a fost declarat binecuvântată de papa Pius al XI-lea pe 14 iunie 1921 și a fost canonizată de Pius al XI-lea 22 de ani mai târziu, pe 8 decembrie 1933, ca sfântă a Bisericii Catolice, procedura respectând toate normele impuse de Vatican.

Episcopul Gauthey din Nevers a exhumat trupul călugăriței pe 22 septembrie 1909, în prezența postulatorilor cauzei de sfințenie, a doi medici și unei asistente medicale. Toți cei prezenți au susținut că, deși crucifixul și rozariul pe care le ținea în mână erau oxidate, corpul Bernadettei era “incorupt”, adică nedescompus, iar această constatare a fost considerată unul dintre miracolele de care era nevoie pentru susținerea cauzei canonizării ei. Biserica a exhumat din nou corpul pe 3 aprilie 1919, iar doctorul Comte, cel care făcut examinarea, a remarcat: “Trupul este practic mumificat, acoperit cu straturi de mucegai și un strat destul de notabil de săruri, care par a fi săruri de calciu… Pielea a dispărut în unele locuri, dar este încă prezentă în majoritatea părților corpului”. În 1925, reprezentanții bisericii catolice au exhumat trupul pentru a treia oară, au luat mai multe moaște care au fost trimise la Vatican, au făcut o amprentă precisă a feței pentru a i se putea face o mască de ceară și i-au luat amprentele degetelor. Rămășițele au fost apoi așezate într-un relicvariu de aur și cristal, iar acesta a fost așezat în Capela Sfintei Bernadette din Nevers.

Trei ani mai târziu, în 1928, doctorul Comte a publicat un raport complet al procedurii de exhumare: “Aș fi vrut să deschid partea stângă a toracelui pentru a lua coastele ca relicve și apoi să scot inima care sunt sigur că trebuie să fi fost întreagă, dar cum maica superioară și-a exprimat dorința ca inima sfintei să fie ținută laolaltă cu tot trupul, am renunțat la idee. Ceea ce m-a frapat în timpul acestei examinări a fost starea de conservare perfectă a scheletului, a țesuturilor fibroase ale mușchilor (încă supli și fermi), a ligamentelor și a pielii. Le-am atras atenția celor prezenți că acesta nu pare a fi un fenomen natural”.

Bernadette

Scriitorul Émile Zola nu a cunoscut-o niciodată pe Bernadette, dar în 1891, la doi ani după moartea ei, a asistat la un mare pelerinaj din Lourdes, a fost fascinat de tabloul pe care l-a văzut cu ochii lui și îi va spune unui jurnalist în 1894: „Această tânără a fost foarte interesantă, chiar mai mult, a fost fascinantă”. În romanul său, “Lourdes”, o descrie astfel: „Ce-i încânta pe oameni la această sărmană Bernadette erau ochii extazului, ochii frumoși cu care cunoscuse viziunile sale”. Zola nu credea nici în aparițiile descrise de copilă, nici în minunile despre care oamenii spuneau că au fost săvârșite de ea și va mărturisi: „Nu sunt credincios, nu cred în minuni, dar cred în nevoia de miracole”. În timpul unei a doua vizite pe care a făcut-o la grota Massabielle în 1892 scriitorul a fost copleșit de durerea suferinzilor pe care îi văzuse rugându-se: „Bolnavii de la Lourdes, ei sunt umanitatea, sărăcia, umanitatea suferindă”.

No comments

leave a comment