Nicolae Constantin Batzaria, cunoscut și sub pseudonimele Moș Nae, Moș Ene sau Ali Baba, s-a născut pe 20 noiembrie 1874 în orașul Crușova (unicul oraș din lume unde limba oficială este aromâna) din regiunea Monastir, aflată în Imperiul Otoman (în prezent în Macedonia de Nord). Familia sa avea numeroase rude în afara acestei zone, unele se stabiliseră în Regatul României, iar altele în Anatolia sau în Egipt.
Nicolae a crescut la Crușova, unde a studiat sub îndrumarea cunoscutului profesor Sterie Cosmescu, mai târziu a urmat un liceu finanțat de Regatul României la Bitola, apoi a venit la București, unde s-a înscris la Universitate, la Litere și Drept, dar nu a absolvit niciuna dintre facultăți din cauza problemelor financiare.
Discipol al istoricului Nicolae Iorga, a devenit cunoscut ca jurnalist, era poliglot, vorbea limbile turcă, greacă, bulgară, sârbă și franceză, pe lângă aromâna maternă și limba română. Criticul literar Barbu Cioculescu, care l-a cunoscut în copilărie pe Batzaria, își amintea: “Moș Nae locuia aproape vis-a-vis, pe Str. Doctor Radovici, casa noastră fiind pe colț, iar tata îl consulta cu privire la semnificația numelui lui Caragiale. Moș Nae, care vorbea toate limbile Balcanilor, în guvernul Junilor turci ocupase jilțul de ministru al culturii. În casa din față, pe Str. Dr. Turnescu, locuia profesorul Ion Bura, macedonean ca și Nicolae Batzaria, erau prieteni nedespărțiți, îl auzeam, dimineața devreme, pe Moș Nae chemându-l, sub fereastră, pe amic: “Ne-nea, ne-nea”, cu accentul curios pus pe cea de a doua silabă. Perfecta lui vorbire românească avea, ca la mulți aromâni, un ce aspru, indefinibil. Moș Nae fusese o vreme directorul “Dimineții copiilor”, care apărea la trustul de pe Sărindar, apoi trecuse la direcția “Universului copiilor”, la firma lui Stelian Popescu”.
În timp ce se afla la București, Batzaria a început să colaboreze cu ziarele Adevărul, Dimineața, Flacăra, Arhiva, Ovidiu și Gândul Nostru, dar a scris și pentru reviste publicate de diaspora aromână, printre care Peninsula Balcanică, Macedonia și Frățilia, ultima dintre ele fiind tipărită atât la Bitola, cât și la București. Scriitorul și-a făcut debutul editorial cu un volum de anecdote, “Părăvulii”, tipărit la București în 1901, apoi s-a întors în Macedonia ca profesor, lucrând la școala din Ioannina și, apoi, în Bitola.
În 1899, alături de alți aromâni, l-a convins pe Take Ionescu, ministrul Educației de la acea vreme, să aloce o sumă de 724.000 de lei ca subvenție pentru școlile macedonene și a protestat vehement când guvernele ulterioare au înjumătățit acest venit anual. La scurt timp, a devenit inspector șef al instituțiilor de învățământ românești din provinciile otomane Kosovo și Salonika. Regretatul istoric Gheorghe Zbuchea îl consideră pe Batzaria “cel mai important reprezentant al mișcării naționale de la începutul secolului XX și, fără îndoială, una dintre cele mai complexe personalități care ilustrează istoria românismului trans-danubian”.
Nicolae Batzaria a devenit apoi corespondent al Neamului Românesc, revistă publicată în România de mentorul său, Nicolae Iorga, și a fondat Asociația Educației în Serviciul Poporului Aromân din Turcia. Ministrul Spiru Haret a fost de acord să creeze un fond special, în valoare de 600.000 de lei, majorat mai târziu la peste un milion de lei, pentru finanțarea organizației ai cărei reprezentanți au fost primiți într-o audiență privată de regele Carol I, care a simpatizat cu campania aromânilor pentru păstrarea identității naționale.
Scriitorul a fondat “Lumina”, prima revistă aromână publicată în zona Rumeliei, care avea o agendă culturală fără obiective politice, și a înființat prima bibliotecă populară pentru vorbitorii de limbă aromână de origine macedoneană, instituția fiind subvenționată de guvernul României.
În urma interzicerii activităților politice de către sultanul Abdul Hamid al II-lea, Batzaria a fost arestat de oficialii otomani, povestindu-și mai târziu experiențele în volumul „În închisorile turcești”.
Cu ajutorul discret al autorităților române, Nicolae Batzaria și Nicolae Papahagi au fondat, la Salonic, foaia de limbă franceză “Courrier des Balkans”, o publicație de promovare a cauzei aromâne.
În 1908, a înființat primul ziar în aromână, Deșteptarea (“Trezirea”), la Salonic, iar anul următor a primit o sponsorizare de 6.000 de lei de la guvernul de la București și a încercat să introducă clase cu predare în limba aromână în școlile primare otomane.
Începând cu anul 1907, Batzaria s-a alăturat conspirațiilor revoluționare care aveau ca scop reformarea Imperiului Otoman din interior și s-a apropiat de reprezentanții din fruntea organizației Junii Turci, Mehmed Talat, Ahmed Djemal, Mehmet Cavit Bey și Hafiz Hakki.
În 1908, intelectualul a fost propulsat în funcții guvernamentale de Revoluția Junilor, primind un loc special în Senatul otoman, a devenit prieten cu noul sultan, Mehmed al V-lea, și cu ministrul Educației, Abdurrahman Șeref, a început să colaboreze cu ziarul Le Jeune Turc din Istanbul și a fost numit vicepreședinte al organizației Semiluna Roșie, o societate umanitară, datorită căreia s-a familiarizat cu implicarea umanitară a femeilor musulmane în cauzele sociale și a devenit preocupat de feminismul islamic.
În 1912, în timpul Primului Război Balcanic, după împărțirea Macedoniei, activitatea ziarelor la care lucra Batzaria a fost suspendată, iar el și-a pierdut funcțiilor publice, însă după lovitura de stat militară a lui Enver Pașa, liderul Junilor Turci, scriitorul a devenit ministru al lucrărilor publice și a reprezentat executivul la Conferința de la Londra, continuând să acționeze și ca un suporter al politicilor românești și trimițându-i constant rapoarte secrete regelui Carol I al României.
Batzaria (împreună cu alți intelectuali aromâni) a sprijinit proiectul unei Macedonii independente și multi-etnice și a reprezentat Imperiul Otoman în discuțiile secrete cu guvernul României condus de Titu Maiorescu, negociind o alianță împotriva Bulgariei, dar proiectul să nu a fost dus la îndeplinire.
După cel de-al Doilea Război Balcanic, alarmat de procesul de turcificare, intelectualul aromân s-a poziționat împotriva noilor politici care susțineau asocierea Turciei cu Puterile Centrale, iar în 1916, la doi ani după începerea Primului Război Mondial, a părăsit definitiv Istanbulul, plecând în exil în Elveția neutră, de unde și-a continuat corespondențele pentru noua revistă a lui Nicolae Iorga, Ramuri.
Nicolae Batzaria s-a mutat în cele din urmă la București, unde a început să-și publice cărțile și în ianuarie 1919 a devenit cofondator al Sindicatului Jurnaliștilor din România Mare.
În 1921, a publicat Lucrarea “În închisorile turcești” la Editura Alcaly, apoi a scris o serie de cărți despre viața femeilor în Imperiul Otoman și despre emancipare în Turcia modernă, printre care: „Spovedanii de cadâne. Nuvele din viața turcească”, „Turcoaicele”, „Sărmana Lila. Roman din viața cadânelor”, „Prima turcoaică”.
În perioada interbelică, Batzaria a devenit membru al Partidului Popular și a primit un mandat în Senatul României Mari, a participat la reuniunile Ligii Culturale pentru Unitatea Tuturor Românilor care era prezidată de Iorga și a devenit colaborator regulat la principalele ziare ale țării, Adevărul și Dimineața, editând o versiune pentru copii a gazetei Dimineața numită “Dimineața Copiilor”.
Scriitorul a continuat să fie activ în promovarea cauzei aromânilor și s-a alăturat Consiliului General al Societății Culturale Macedo-Române, al cărei președinte a fost pentru o vreme. În 1928, a făcut parte din juriul concursului național de frumusețe Miss România, organizat de revista Realitatea Ilustrată și de jurnalistul Alexandru Tzigara-Samurcaș, alături de Alexandrina Cantacuzino, actrița Maria Giurgea, politicianul Alexandru Mavrodi, romancierul Liviu Rebreanu și artiștii Jean Alexandru Steriadi și Friedrich Storck.
Contribuția lui Nicolae Batzaria la apariția și promovarea literaturii pentru copii a fost extrem de importantă în această perioadă. Scriitorul își publica povestirile sub pseudonimele Moș Nae, Ali Baba sau Moș Ene, iar în 1925 a inventat personajul satiric Haplea, pe care l-a transformat în personajul primelor benzi desenate din România, apoi pe Haplina (soția lui Haplea), Hăplișor (copilul lor), Lir și Tibișir (doi isteți nătăfleți) și Uitucilă, eroi ai copiilor în perioada interbelică.
Grafica benzilor desenate create de Batzaria a fost realizată de caricaturistul Marin Iorda, care a lucrat și la o versiune cinematografică a lui Haplea, una dintre primele încercări ale animației românești, care a avut premiera în decembrie 1927 la Cinema Trianon din București.
Din 1929, Batzaria a preluat funcția de redactor și moderator al emisiunii pentru copii “Ora Copiilor”, realizată la postul de radio național, iar această colaborare a durat până în 1932, timp în care scriitorul a susținut, de asemenea, conferințe radiofonice pe teme istorice, despre Istanbul, despre femeile musulmane sau Revolta Albaneză din 1912.
Batzaria a devenit cunoscut și pentru romanele sale de ficțiune care au avut un mare succes în epocă: „Jertfa Lilianei”, „Răpirea celor două fetițe”, „Micul lustragiu” și „Ina, fetița prigonită”, dar și pentru colecția sa de basme publicată în volumul „Povești de aur”.
În 1935, a fost numită comisar al Expoziției “Luna Bucureștiului”, organizată de guvern, la inaugurarea căreia a participat regele Carol al II-lea. La mijlocul anului 1936 s-a despărțit de Dimineața și s-a alăturat ziarului Universul, devenind apoi redactor la Universul Copiilor și revista Universul tineretului, continuând să-și publice aici povestirile și benzile desenate cu Haplea.
La sfârșitul anilor ’30, scriitorul și-a exprimat simpatia față de mișcarea fascistă și antisemită “Garda de Fier”, dar a fost marginalizat pentru cea mai mare parte a celui de-al Doilea Război Mondial, în perioada cât România a devenit Stat Național Legionar condus de Garda de Fier, și apoi în perioada guvernării Antonescu.
În acești ani, Batzaria s-a concentrat pe traducerea povestirilor scriitorului Hans Christian Andersen, care au fost tipărite între 1942 și 1944 sub semnătura Moș Ene, iar în 1943 a publicat “Lacrimile mamei”, un “roman pentru copii și tineri”. A revenit apoi în redacția revistei Universul Copiilor, unde se pare că a creat o serie de benzi desenate cu conținut xenofob.
Sfârșitul războiului și ascensiunea Partidului Comunist au făcut din Batzaria o țintă directă pentru persecuțiile politice. La scurt timp după 23 august, presa comunistă a început să-l atace, cerând excluderea lui din Societatea Scriitorilor Români, iar ziarul Partidului Comunist, Scânteia, a scris că “Universul Copiilor” a fost o publicație “fascistă și antisovietică”, menționând: “Trădătorul Batzaria, alias Moș Nae, ar trebui să fie conștient de faptul că nu mai există loc pentru el în mass-media românească de astăzi”.
Batzaria a fost exclus din Societatea Scriitorilor la începutul anului 1945, un an mai târziu apariția revistei Universul Copiilor a fost suprimată, scriitorul a fost evacuat din casă și cu această ocazie toate manuscrisele sale au dispărut sau au fost distruse.
Unele surse spun că a fost arestat și trimis într-o închisoare, dar alți cercetători, printre care și istoricul româno-turc Kemal Karpat, născut la Babadag, arată că a murit în sărăcie într-o locuință mizeră din București care i-ar fi fost alocată de comuniști.
Cercetările ulterioare arată că scriitorul a murit pe 28 ianuarie 1952, la vârsta de 77 de ani, într-un lagăr de concentrare sau într-un centru penal situat în cartierul Ghencea din București. Claudiu Mătasă, și el deținut politic, a mărturisit: “Batzaria practic a murit în brațele mele, l-am îngrijit cât mi-au permis circumstanțele…”, iar regretatul critic literar Barbu Cioculescu a scris într-un articol publicat în 2011: “La adânci bătrâneți a fost arestat, dar nu ca om de dreapta, cum nici nu fusese, ci ca fost consilier municipal. Suferind de cancer la șira spinării, a murit în detenție, spre slava comunismului român, nu de mult condamnat, spre nelecuita mâhnire a unei bune părți a națiunii. A urmașilor celor care au ucis”.
Surse:
Kemal Karpat, The Memoirs of N. Batzaria: The Young Turks and Nationalism, 1975
Barbu Cioculescu, Soarele Cotrocenilor, revista Litere, 2011
Gheorghe Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică, 1999
Arhiva Națională de Filme păstrează filmul de animație Haplea, creat în 1927 după personajul lui Nicolae Batzaria:
