Strălucit exponent al școlii istorice românești, Alexandru D. Xenopol s-a născut pe 23 martie 1847 la Iași și a fost elevul preferat al profesorului Titu Maiorescu, mentorul „Junimii“.
Tatăl lui, D. Xenopol, poliglot, fusese supus grec, dragoman, om de afaceri, director de pension, iar mama se numea Vasiliu. Alexandru Xenopol a studiat la Academia Mihăileană și la Institutul Academic din Iaşi, apoi, cu o bursă a Junimii, a plecat la Berlin pentru o perioadă de patru ani, de unde s-a întors cu două doctorate, unul în științe juridice (De publicanorum societatum historia acnatura iuridicali, Berlin, 1871) şi altul în filozofie. Gh. Panu mărturisea că încă de pe atunci era „cel mai fecund scriitor al “Convorbirilor literare“.
Numit magistrat la Tribunalul din Iaşi şi avocat în 1878, Xenopol a obținut în 1883 catedra de Istorie a românilor la Universitatea din Iași. Primul său curs trata o problemă fundamentală, aceea a formării și continuității poporului român în nordul Dunării, iar în anii următori a publicat lucrarea fundamentală „Istoria românilor din Dacia Traiană“, în șase volume, la care a adăugat ulterior încă două, ce prezentau domnia lui Cuza Vodă.
Era prima sinteză modernă de mari dimensiuni a istoriei poporului român, iar opera i-a adus în anul 1893 un loc în Academia Română și pe cel de membru de onoare al unor instituții științifice de peste hotare.
Xenopol a fost primul cercetător al trecutului nostru care a tratat în mod unitar evenimentele istorice, dar și evoluția economică, viața socială, instituțiile și dreptul, administrația și cultura poporului român.
Dintre numeroasele sale lucrări publicate în străinătate amintim sinteza în două volume a „Istoriei românilor”, apărută la Paris în 1896 și premiată de Academia Franceză. Numele lui a fost înconjurat cu mare prețuire în cercurile științifice europene, iar cuvîntul său era ascultat cu interes la congresele internaționale de specialitate. A ținut prelegeri de mare audiență la universitățile franceze și an după an, muncind neobosit, a oferit publicului larg lucrări de sinteză și studii amănunțite, remarcabile prin amploarea informațiilor ce intersectau științele istorice, economice, filozofice, sociale și juridice.
Prima soție a lui Alexandru D. Xenopol a fost Elisa Gal, de care a divorțat pentru a se recăsători cu Coralia Biberi-Gatoschi, cunoscută ca Riria în lumea literară, o figură foarte interesantă a începutului secolului XX. Viitoarea doamnă Xenopol era prezentată astfel de Iosif Vulcan în revista Familia din 1902:
„Sub numele de Riria, excelenta autoare a „Ultimei raze din viaţa lui Eminescu“, se ascunde – deşi n-ar trebui s-o facă – o damă din societatea ieşeană. Numele ei adevărat este Coralia Gatoschi, născută Biberi. Familia Biberi este originară din Hotinul Basarabiei, care s-a strămutat la Bacău. Sora ei este doamna Profira Şendre, soţia fostului profesor universitar din Iaşi şi Bucureşti Alexandru Şendre.
Doamna Coralia Gatoschi a studiat în pensionatul din Iaşi, dar și-a completat studiile prin lecturi foarte întinse. A scris din copilăria ei, de la vârsta de 11 ani, dar n-a publicat nimic până acuma, când a apărut deodată cu minunata scriere ce apare în coloanele noastre, după îndemnul domnului A. D. Xenopol, care a avut ocaziunea de a lua cunoștinţă de câteva din poeziile scrise de dânsa mai demult.
Aflând din spusele sale că cunoscuse la Repedea pe Eminescu, în anul 1886, când celebrul poet scrisese pe albumul ei, sub o podoabă de flori uscate, pregătite dinainte, frumoasa sa poezie la „Steaua care a răsărit”, a rugat-o mult să scrie nişte amintiri asupra convorbirilor avute de domnia ei cu Eminescu. (…) Doamna Gatoschi este în vârstă de 32 ani. (Regii popoarelor şi regii gândirii nu-şi ascund vârsta). Este mama a patru copii, soţia domnului Vasile Gatoschi, mare proprietar de moşie de lângă Iaşi. Desigur aceste amănunte vor interesă pe cititori şi pe cititoare, căci noi le publicăm întâia oară în toată presa română, de aceea cu bucurie le-am pus în capul impresiunilor noastre bucureştene”.
Rămasă văduvă în 1903, Riria a fost fericită să accepte câțiva ani mai târziu, în 1908, cererea lui A.D. Xenopol, care era cu 20 de ani mai vârstnic, de a-i deveni soție.
În 1915, grav bolnav, marele istoric s-a mutat cu mai tânăra sa soție la București. Ocupația germană a Capitalei i-a silit însă curând la o dramatică pribegie. Întors la Iași, Xenopol a trebuit să îndure toate privațiunile războiului. Pe 11 octombrie 1917, i se adresa lui С. I. Istrati, ministru al industriei și comerțului, cerându-i ajutor. Scrisul chinuit, dezordonat, trăda o imensă neliniște și este un document edificator pentru zilele cumplite ale refugiului.
Pensia care i-a fost acordată după încheierea războiului era cu totul nesatisfăcătoare, astfel că Xenopol a fost nevoit să solicite mereu sprijinul material al oficialităților. O asemenea cerere a fost dezbătută în Parlament, iar pe 18 februarie 1920, cu câteva zile înainte de stingerea cărturarului, Nicolae Iorga o asigura pe Coralia (Riria) Xenopol că se va da o rezoluție favorabilă.
Hotărârea de a i se acorda o recompensă națională, menită să-l pună la adăpost de grijile materiale, a venit însă prea târziu. Pe 27 februarie, istoricul se stingea la București, în casa din str. Armașului 3, pe care o cumpărase soția sa. Acolo i-a dictat avocatului V. E. Cancicov ultima sa voință, ultima lecție adresată de data aceasta urmașilor, „fiilor acestei țări”, cărora înțelegea să le lase moștenire „filele vieții mele”.
Pe ultima dintre aceste file cărturarul scrisese împăcat: „Mi-am făcut în această viață datoria”:
„Spun urmașilor mei, după cinci ani de boală, că e dulce și blânda suferința când, în nopțile de nedormire, poți să-ți spui ție însuți: „mi-am făcut în această viață datoria, rămânându-mi și mândria că, din toate comorile ce au adunat alții ca și tine de destoinici, tu nu ai adunat decât câteva cărți și dreptul ca o inimă mare să te priceapă și iubească, sărac, bolnav, bătrân, pentru tine și pentru faptele tale…
Singura avere ce las după mine e o parte din biblioteca mea rămasă după donațiunea се am făcut Universității din Iași, în anul 1915, la strămutarea mea la București, și dreptul de editare a cărților mele didactice, științifice, literare și politice…”
„Ultimii ani ai lui Xenopol au fost trişti şi dureroşi. Lovit de-o boală care nu iartă, bătrânul istoric vegeta într-un fotoliu rulant. Uneori avea şi momente lucide în care arunca o vorbă izolată, în legătură cu discuţiile acelora din jur. Am fost însă martor la fiorul său de bucurie când a luat cunoştinţă, pe la finele anului 1918, că, după atâtea alternative schimbătoare şi periculoase, ţara ni se întregea cu teritoriile româneşti transcarpatine. Xenopol participase şi dânsul cu zel neobosit la manifestările din preajma războiului, care urmăreau ca ţara noastră să nu rămână într-o stearpă expectativă.
Cam la două decenii de la moartea lui, posteritatea recunoscătoare i-a înălţat o statuie la Iaşi. Aşezată întâi în centrul oraşului, a fost mai târziu mutată în spaţiul dinaintea faţadei Palatului Universitar, pe aceeaşi linie cu statuia lui M. Kogălniceanu. Mâna de bronz a statuii lui Xenopol ţine o pană de scris, gata parcă să aştearnă rânduri abundente şi substanţiale. E un simbol al neobositei sale sârguinţe scriitoriceşti, pe care bronzul durabil năzuieşte a o perpetua…”, scria în România literară I. Petrovici, care îi fusese student și ulterior coleg la Universitatea din Iași.
Surse:
Familia, 1902
Opinia, 1920
România literară, 1970
