„De la mintea plină de hărnicie reformatoare a străbunului său, vornicul Iordache Drăghici, ridicat din popor până la cea mai mare dregătorie, de la fiul acestuia, Manolache Drăghici, „ultimul cronicar moldovean”, cu a sa „Istorie a Moldovei pe timp de 500 de ani”, de la mătușa sa, Elencu Drăghici, care a tradus, între altele, și romanul „Adolphe” al lui Benjamin Constant, de la toți aceștia va fi trecut, desigur, în sângele nepotului toată pătimașa lor dragoste de glie și de popor, precum și ceva din spiritul înnoitor al celui dintâi.
Aceasta deoarece Iordache Drăghici era, în „Partida națională”, „cugetătorul și omul de condei” care a redactat, în 1822, împreună cu ceilalți cărturari, un proiect de Constituție din care nu lipseau multe dintre ideile înscrise pe stindardele Revoluției Franceze.
Un alt unchi, Manolache Iorga, „cinstit bătrân și vechi târgoveț”, era păstrătorul arhivei și al peceților orașului Botoșani. Iar de la mama sa, Zulnia, Nicolae Iorga a moștenit arzătoarea dragoste de carte și pasiunea pentru lectură, nu numai în limba părinților, ci și în limba franceză, din care ea făcea traduceri în Botoșanii anului 1875, inclusiv din romanul lui Alfred de Musset, „Petru și Camilla”.
Din această ascendență de iubitori de țară și de slovă s-a ivit pe lume Nicolae Iorga, în ziua de 5/18 iunie 1871, în orașul Botoșani, în care, cu puțini ani înainte, trăise o tristă copilărie și adolescență Mihai Eminescu. În acest Botoșani se afla umila căsuță natală din strada Copoului, pe care Nicolae Iorga avea să o descrie mai târziu: „Văd întâi, într-un vechi privaz albastru-pal, pe când în urechi îmi răsună un cântec de leagăn întârziat, o casă mică și neagră, cu coperișul ascuțit și cu cerdac bătrânesc, sprijinit de stâlpi și înconjurat de bănci lungi, pentru sfaturi în nopți albe…”.
Tatăl, avocatul Nicu Iorga, se săvârșește din viață când fiul său, Nicolae, avea vârsta de numai cinci ani. Mama, Zulnia, împreună cu cei doi copii, începe peregrinările prin „case străine”, cu chirii greu plătite dintr-o pensioară de 60 de lei pe lună. De la acea vârstă fragedă, copilul Nicolae Iorga a simțit adânc lipsurile și nevoile familiei, precum și umilințele venite din partea celor avuți, și nu a uitat să le mărturisească atunci când a scris „O viață de om”: „Îngust, foarte îngust întâiul meu orizont, abia cu două, trei licăriri de bucurie sau de mare durere îl deosebesc”.
De la acea vârstă, Nicolae Iorga, înzestrat cu cele mai strălucite daruri ale minții și ale inimii, își arăta o nepotolită sete de cunoaștere și începe să citească din vrafurile de cărți rămase de la tatăl său. Când își amintea de prima învățătură, a început un capitol cu impresionanta constatare: „Eu n-am învățat a ceti și scrie; sunt lucruri care mi-au venit de la sine. Nu-mi amintesc de niciun ceas de pregătire «pedagogică» pentru a descoperi literele și a le îmbina în silabe, care pe urmă să-mi dea cuvântul”.
Prevestitor pentru viitorul mare istoric este faptul că una dintre primele cărți descifrate a fost „Cronicile României” sau „Letopisețul Moldaviei și Valahiei”, editate de Mihail Kogălniceanu. Și tot Nicolae Iorga a mărturisit despre anii copilăriei sale: „Românește am învățat din casa părintească, adică din casa mamei, așa cum se vorbea: limpede, frumos și, mai ales, puternic și colorat”. De la vârsta de cinci ani a început „copilul minune” să citească în original și pe La Fontaine, Lamartine și Victor Hugo.
La șase ani, a urmat clasele primare la Școala „Marchian Folescu”, la care, mai înainte, învățase și Mihai Eminescu. În casa copilăriei botoșănene din strada Liceului nr. 12 (astăzi strada Nicolae Iorga), a coanei Marghioala Vâjciogeasa, într-un colț al odăiței cu tavanul jos și ferestrele mici, Nicolae Iorga citea carte după carte, trăind intens toate paginile de cronici. „Eu priveam încăierările și luam parte la judecățile divanurilor… Din scaunul lui pecetluit cu zimbrul, Vodă vorbea de ajungeau cuvintele până la mine”.
Viața lui se desfășura departe de cântece și jocuri, fără alte bucurii decât cele oferite de cărți. A trecut apoi la liceul din oraș, obținând „premiul I cu cunună” încă din clasa I. De la Botoșani s-a mutat, pentru cursul superior, în clasa a V-a, la Liceul Național din Iași, unde l-a avut coleg pe viitorul mare actor Petre Liciu. Încă de pe atunci i s-a creat elevului Iorga renumele de „mare învățat”.
La 13 ani a început să publice în ziarul „Românul”, condus de unchiul său, juristul și gazetarul Manolache Arghiropol, articole de politică externă privind situația Germaniei lui Bismarck.
Un alt coleg de clasă, Gh. Gh. Longinescu, cel care avea să devină mai târziu un mare chimist, profesor universitar și întemeietor al revistei „Natura”, a scris despre acea perioadă: „Faima lui întrecea tot ce ne puteam închipui. Știa să citească de la 4 ani. Vorbea și scria franțuzește de la 5 ani. Știa grecește și latinește. Dar ce nu se spunea despre acest elev-minune, cu uimitoare cunoștințe pentru vârsta lui! Pentru o lecție de istorie, Iorga Nicolae citea o carte întreagă. Rămâneau în el energii nebănuite, care se prefăceau în gânduri ce cereau să fie așternute pe hârtie, și le trecea în ziarul său, «Ecoul Ceaunului», scris în întregime de el.”
Nicolae Iorga a fost remarcat de profesorul său de latină, Vasile Burlă, cunoscut filolog și membru al Cercului „Junimii”. La o primă „revoluție” în faimosul liceu ieșean, elevul Iorga a fost eliminat. Dar inima părintească a severului director Burlă i-a găsit adăpost chiar în casa sa. La 16 ani, Nicolae Iorga putea fi văzut numai printre maldărele de cărți din librării și anticariate. Citea cărțile proaspăt sosite în librării fără a le tăia filele. În ultimii ani ai liceului, Iorga a învățat italiana, spaniola, engleza și germana.
Despre Iașii primei sale tinereți, N. Iorga spunea: „Eu cunosc un Iași sentimental și eroic… Iașul vechii liniști de primăvară, al lunii lui mai, care visa sub «Teiul lui Eminescu». Umbra deznădăjduită a poetului pare că mai colindă aleile cu vechi copaci, plini de taine…”.
Cel care întâlnise pe ulițele Botoșanilor și pe străzile Iașilor silueta lui Mihai Eminescu a scris în acei ani și primele versuri care poartă în ele ceva din suflul larg al marelui său înaintaș, considerat de Nicolae Iorga drept „îndreptar de viață și exemplu al muceniciei absolute”. Iar când, mai târziu, a poposit la Botoșani, Nicolae Iorga a adus, drept gând suprem de recunoștință, această tulburătoare închinare: „Dacă e puțină bunătate azi la noi, dacă prin valurile tulburi ale unor timpuri de prefacere ne-am păstrat cei mai mulți curați și demni în viața noastră sufletească, aceasta lui Eminescu îi datorăm”.
După numai un an la Universitatea din Iași, Nicolae Iorga și-a luat licența în Litere. Avea 18 ani și jumătate. Profesorul său, Ștefan Vârgolici, i-a scris unui contemporan: „Acest tânăr Iorga a trecut ieri licența în Litere cu un succes strălucit, după ce a urmat numai un an cursurile facultății… Este un băiat cu desăvârșire distins, cum n-am avut și probabil mult timp nu vom avea în facultatea noastră. Un adevărat fenomen! Și ce memorie, și ce putere de judecată!”.
În același an, proaspătul licențiat s-a prezentat și la examenul pentru ocuparea catedrei de limba latină, vacantă la Liceul „Sf. Petru și Pavel” din Ploiești. În comisia de examinare se afla marele istoric și filolog B. P. Hasdeu, care, la terminarea
concursului, a exclamat: „Am crezut că tinerii vor învăța de la noi și iată că noi, profesorii, vom trebui să învățăm de la acest tânăr”.
Chiar în anul studenției, N. Iorga scrisese în ziarul bucureștean „Lupta” o judicioasă cronică asupra dramei „Năpasta” de I. L. Caragiale. Autorul i-a trimis, pe un exemplar, următoarea dedicație: „Criticului inteligent și conștiincios care a binevoit, ca un om rar ce este, întâi să citească «Năpasta» și să gândească asupra ei, și apoi să o critice. Domniei sale, domnului N. Iorga, cu înalta stimă a autorului, Caragiale — 28 februarie 1890”.
N. Iorga avea doar 18 ani! Primind o bursă modestă, a plecat în străinătate, oprindu-se în marile centre de cultură ale Europei și răscolind, cu ardoarea neobositului cercetător, bibliotecile și arhivele pentru a se documenta asupra trecutului poporului român și asupra legăturilor cu țările europene.
La Paris, și-a luat diploma la „Școala de Înalte Studii” cu masiva lucrare „Philippe de Mézières”, după care a plecat la Leipzig pentru a-și susține doctoratul în Litere cu o altă temă amplă: „Thomas al III-lea de Saluces”. Încă din acei ani a început să publice în reviste străine.
Marele istoric A. D. Xenopol îl elogia astfel: „Iată o activitate care face onoare numelui de român și pentru care țara noastră trebuie să-i fie recunoscătoare lui Nicolae Iorga”.
După trei ani de studii și cercetări documentare, N. Iorga a revenit în țară și s-a prezentat la concursul pentru ocuparea catedrei de Istorie Universală de la Facultatea de Litere din București. La 1 noiembrie 1894, ținea prima lecție de deschidere a cursului său…”
Sursa: Fr. Munteanu – Râmnic, Revista Ateneu, 1966
