Începutul secolului al XIX-lea a însemnat o perioadă de mari tulburări politice la nivelul întregii Europe. Evenimentele au culminat cu declanșarea Războaielor Napoleoniene care au angrenat pe de-o parte Franța și alianții săi (Regatul Dano-Norvegian, Ducatul Varșoviei, Regatul Olandei, Regatul Italiei, al Etruriei, al Neapolului și Confederația Rinului) și, pe de altă parte, forțele coaliției (Regatul Unit, Imperiul Rus, Prusia, Suedia, Imperiul Austriac și câteva state germane mici). Taberele politice implicate în conflictele europene s-au schimbat de mai multe ori în timpul celor șapte coaliții care s-au format pe parcursul celor 25 de ani de războaie, astfel că, după înfrângerea Franței, popoarele europene și-au dorit restaurarea ordinii ce fusese puternic zdruncintată în timpul multiplelor conflictelor inter-statale.
Preocupărea principală a fost realizarea unui echilibru al relațiilor de forță dintre state, iar Congresul de la Viena, desfășurat între septembrie 1814 și iunie 1815, a încercat să readucă ordinea și legitimitatea de dinainte de izbucnirea conflictelor.
Deși la conferința prezidată de diplomatul austriac Klemens von Metternich au participat delegaţii din aproape toate statele europene, deciziile au fost luate doar de către marile puteri. Soarta continentului a fost decisă de britanicul Robert Stewart, Lord Castlereagh, de prinţul austriac Klemens Wenzel von Metternich și de ţarul Rusiei, Alexandru I, cel care a condus delegaţia Imperiului Rus. Regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea și trimisul regelui Ludovic al XVIII-lea, Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord, au avut roluri secundare în cadrul congresului, dar cel din urmă a reuşit să devină parțial purtătorul de cuvânt al statelor mici.
Pe 9 iunie 1815 a fost semnat Actul final al Congresului de la Viena, care a reorganizat Europa pe baza unui sistem de tratate, iar în ceea ce privește Principatele Române, acestea au rămas vasale ale Imperiului Otoman, pentru că, la acel moment, marile puteri au lăsat chestiunea orientală în sarcina Imperiului Rus.
Deși țarul Alexandru I a ridicat în timpul lucrărilor situația populației creștine din Balcani încercând să primească dreptul de a interveni, cererea sa a fost ignorată și problema a fost amânată pentru o vreme.
Imperiul Otoman era la acel moment din ce în ce mai izolat din punct de vedere extern și slăbit de corupția din interior, astfel că nu a fost considerat un partener de dialog, mai ales că nu a putut oferi o strategie de echilibru eficientă. Imperiul a înțeles că s-a creat un „consens” între puterile europene privind păstrarea frontierelor sale fără nicio modificare, deși, la scurt timp după Congres, Europa a asistat la o accelerare a reformelor interne. În orice caz, Congresul de la Viena a încetinit dezmembrarea statului otoman și i-a oferit garanția temporară a recunoașterii granițelor, respectiv a zonelor de influență și a vasalităților pe care le impuseseră asupra țărilor din Balcani.
Practic, viitorul Imperiului Otoman nu a fost niciodată discutat oficial de către reprezentanții Marilor Puteri adunați la Viena în 1814 – 1815, deși se întrezăreau problemele sale interne, respectiv răscoalele din Serbia și Grecia provocate de practicile politice și tratamentul asupra supușilor ortodocși.
Înalta Poartă a fost reprezentată de un diplomat de rang foarte scăzut la Congres, dar trebuie remarcat că la nivelul marilor puteri au ajuns totuși informații prin intermediul membrilor greci ai delegației ruse și mai ales datorită corespondenței secretarului Congresului, Friedrich von Gentz, consilierul contelui Metternich.
Acesta a fost, între 1812 și 1828, corespondent politic pentru trei prinți succesivi ai Țării Românești și a acționat ca un agent diplomatic neoficial, angajându-se într-un proces de „predare socială la distanță” în raport cu partenerii săi princiari, care erau ei înșiși „brokeri de informații” pentru sud-estul Europei. La rândul lor, domnitorii l-au ținut pe Gentz la curent cu situația politică din Țara Românească și Moldova și au apelat la expertiza lui pentru îndrumare în conflictul diplomatic dintre Rusia și Imperiul Otoman și rezolvarea crizelor internaționale.
Datorită informațiilor furnizate de Gentz, delegațiile vieneze au discutat în cercurile mai mult sau mai puțin oficiale unele probleme ale Imperiului Otoman, dar, în cele din urmă, încercările Austriei și Marii Britanii de a convinge Imperiul Otoman să ceară o garanție formală a suveranității și inviolabilității sale de către puterile europene nu au avut succes.
Noua ordine stabilită la Viena a însemnat controlul unui ansamblu format din patru puteri: Austria, Prusia, Rusia și Anglia, care aveau scopul bine definit de a păstra vechile regimuri dinastice, în ciuda dorinţelor şi aspiraţiilor naţiunilor care începuseră deja să fie însuflețite de ideea de a forma state noi, construite pe principiul naţionalităților. Monarhii Prusiei, Austriei şi Rusiei au creat în 1815 Sfânta Alianţă, un pact de asistenţă reciprocă îndreptat împotriva frământărilor revoluţionare, care, practic, până în 1823 a înfrânat orice mişcare liberală sau naţională în Europa.
Devenit, după căderea lui Napoleon Bonaparte, cel mai puternic suveran al Europei, țarul Alexandru I “dispunea de toate mijloacele de a-și adjudeca moștenirea balcanică a omului bolnav care era Imperiul Otoman și a apelat la o strategie modernă, adaptată noilor realități ale secolului al XIX-lea”. Divide et impera a fost tactica politică adoptată de țar care, în ciuda principiilor Sfintei Alianțe, a încurajat subteran mișcările de emancipare națională a popoarelor din Europa de sud-est, așteptând un moment în care situația să devină tensionată pentru ca Imperiul Țarist să aibă pretextul de a interveni pentru restabilirea ordinii.
În plus, țarul se baza pe elementul comun al țărilor balcanice, toate majoritar ortodoxe și, cum dintre popoarele din regiune grecii se aflau la cel mai înalt nivel de dezvoltare culturală, economică și administrativă, ei au fost poziționați în fruntea efortului de emancipare.
