Marie Louise de Austria s-a născut la Palatul Hofburg din Viena pe 12 decembrie 1791 și a fost fiica Arhiducelui Francisc de Austria și a celei de-a doua lui soții, Maria Tereza de Neapole și Sicilia. Fetița a fost strănepoata împărătesei Maria Terezia prin ambii părinți, care erau veri primari, iar tatăl ei a devenit împărat sub numele Francisc al II-lea.
Perioada copilăriei a fost marcată de conflictele dintre Franța și Austria, astfel că, încă de mică, detesta țara a cărei împărăteasă va deveni mai târziu, fiind influențată mai ales de bunica paternă, Maria Carolina, care suferise enorm după uciderea Mariei Antoaneta, care îi fusese soră. În plus, Războiul celei de-a Treia Coaliții adusese Austria în pragul ruinei, iar ura Mariei Louise față de Napoleon, conducătorul imperiului francez, a devenit și mai puternică, pentru că familia sa fusese forțată să fugă din Viena în 1805. Tatăl ei a renunțat la titlul de împărat al Sfântului Imperiu Roman, dar a rămas împărat al Imperiului Habsburgic și a revenit în capitala în 1806.
În 1809, a izbucnit un alt război între Franța și Austria, iar familia imperială a trebuit să părăsească din nou din Viena. După ce a scăpat de o tentativă de asasinat la Viena, în timp ce negocia Tratatul de la Schönbrunn din 12 octombrie 1809, Napoleon Bonaparte a decis că are nevoie de legitimarea statutului său prin căsătoria cu un membru al uneia dintre familiile regale ale Europei.
Începuse procedurile de divorț de Joséphine de Beauharnais, care nu îi putuse oferi un fiu, și își căuta o nouă soție. Inițial și-a dorit să se căsătorească cu Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei, sora mai mică a Țarului Alexandru I al Rusiei, dar Austria se temea să nu fie prinsă între două mari puteri aliate, așa că, la sfatul Prințului Metternich, împăratul Francisc i-a sugerat contelui de Narbonne, ambasadorul Franței la Viena, o căsătorie între Napoleon și Marie Louise. Diplomații de la Paris și de la Viena au început să discute despre posibilitatea acestui mariaj, însă Marie Louise, care urma să-i fie mireasă lui Bonaparte, nu știa absolut nimic despre aceste aranjamente.
În 1807, când copila avea 15 ani, mama ei a murit după ce a suferit un avort spontan și, după mai puțin de un an, împăratul Francisc s-a recăsătorit cu verișoara sa primară, Maria Ludovika Beatrix de Austria-Este, care era cu patru ani mai mare decât Marie Louise.
Ambasadorul Austriei în Franța, Prințul de Schwarzenberg, a semnat contractul de căsătorie pe 7 februarie și după câteva zile arhiducesa a fost informată de Metternich despre această decizie politică, iar când, în sfârșit, i s-a cerut consimțământul, a spus: “Doresc doar ceea ce datoria mea îmi poruncește să doresc”.
Marie Louise s-a căsătorit prin procură cu Napoleon pe 11 martie 1810 la Biserica Augustiniană din Viena, soțul fiind reprezentat de arhiducele Carol, unchiul ei. Mireasa austriacă a plecat două zile mai târziu din Viena, probabil așteptându-se să nu se mai întoarcă niciodată acasă și, la sosirea în Franța, a fost plasată în custodia surorii lui Bonaparte, care a pus-o să treacă printr-un ritual simbolic. Acesta presupunea ca o mireasă regală care vine în Franța să nu păstreze nimic din patria ei, nici măcar hainele. În consecință, adolescenta a fost dezbrăcată de rochie, corset, ciorapi și cămașă de corp, rămânând complet goală. Sora împăratului a pus-o apoi să facă baie și a îmbrăcat-o în haine de mireasă franțuzești, exact la fel cum făcuse și Maria Antoaneta când ajunsese în Franța, în 1770. Prințesa l-a întâlnit pe soțul ei pentru prima dată pe 27 martie la Compiègne, ocazie cu care a remarcat: “Este mult mai arătos decât în portrete”.
Cununia civilă a avut loc la Biserica Sfântul Iosif pe 1 aprilie 1810, iar a doua zi Napoleon și Marie Louise au plecat la Paris pentru încoronare. Procesiunea a fost condusă de Cavaleria Gărzii Imperiale, iar mareșalii Franței au mers pe lângă ușile trăsurilor mirilor, ceremonia religioasă fiind organizată la capela Salon Carré din Luvru. Prin această căsătorie, Napoleon a devenit strănepot prin alianță al lui Ludovic al XVI-lea și al Mariei-Antoaneta, suveranii executați ai Franței.
Marie Louise a fost o soție ascultătoare și s-a acomodat rapid la curtea franceză, s-a împrietenit cu Ducesa de Montebello, prima ei doamnă de onoare, iar afacerile zilnice le-a lăsat în grija marii doamne a curții, Jeanne Charlotte du Luçay.
Napoleon a remarcat inițial că s-a “căsătorit cu un pântece”, dar relația dintre cei doi soți s-a îmbunătățit treptat, el a devenit dispus să-i facă pe plac noii soții și a susținut la un moment dat că o preferă primei neveste, chiar dacă spunea că o iubește în continuare pe Joséphine, cu care rămăsese prieten și după divorț.
Regina i-a scris tatălui ei: “Vă asigur, dragă papa, că oamenii i-au făcut o mare nedreptate împăratului. Cu cât îl cunoasc mai bine, cu atât îl apreciez și îl iubesc mai mult”. Totuși, căsătoria nu a fost lipsită de tensiuni. Napoleon remarca uneori că Marie Louise era prea timidă, în comparație cu Josephine, dar în Franța noua împărăteasă a fost privită ca o femeie virtuoasă, politicoasă și blândă.
Suverana a rămas însărcinată în iulie 1810 și a născut un fiu pe 20 martie 1811, iar băiatul, numit Napoléon François Joseph Charles Bonaparte, a primit titlul de rege al Romei.
În mai 1812, cu o lună înainte de invazia franceză a Rusiei, Marie Louise l-a însoțit pe Napoleon la Dresda, unde și-a întâlnit tatăl și mama vitregă și, cu această ocazie, s-a văzut pentru prima dată cu contele Adam Albert von Neipperg, care avea să-i devină mai târziu al doilea soț. Bonaparte a părăsit Dresda pe 29 mai, Marie Louise a călătorit apoi la Praga, unde a petrecut câteva săptămâni cu familia imperială austriacă, apoi s-a întors la Saint Cloud pe 18 iulie. Invazia Rusiei s-a încheiat dezastruos pentru Franța, iar curând situația imperiului a început să se clatine. Prusia și Regatul Unit s-au alăturat Rusiei în războiul împotriva Franței, iar pe 30 martie, Marie Louise a fost numită regentă în timp ce Napoleon a pornit în lupta contra Germania.
Prințesa a încercat fără succes să-l facă pe tatăl ei să se alieze cu Franța și în cele din urmă Napoleon a fost învins la Leipzig pe 19 octombrie, întorcându-se la Saint Cloud trei săptămâni mai târziu.
Pe 23 ianuarie 1814, Marie Louise a fost numită regentă pentru a doua oară și după două zile, pe 25 ianuarie, la ora 03:00 dimineața, Napoleon și-a îmbrățișat pentru ultima dată soția și pe fiul, plecând spre nordul Franței, pentru a încerca să oprească invazia aliaților.
Armatele celei de-a Șasea Coaliții, din care făceau parte Anglia, Imperiul Rus, Prusia, Suedia, Imperiul Austriac și câteva state germane mici se apropiau de Paris, dar Marie Louise a ezitat să plece în refugiu. Credea că, în calitate de fiică a suveranului Austriei, unul dintre aliați, va fi tratată cu respect și că micuțul ei fiu va prelua coroana în cazul în care Napoleon va fi detronat. Regina a fost în cele din urmă convinsă să părăsească capitala după ce a primit un mesaj de la soțul ei: “Aș prefera să știu că sunteți amândoi în partea de jos a Senei mai degrabă decât în mâinile străinilor…” Pe 29 martie, curtea regală a părăsit Parisul, iar a doua zi aliații au intrat în oraș.
Marie Louise și fiul ei s-au mutat la Blois, pentru că nu se aștepta ca tatăl ei să-l detroneze pe Napoleon și să-i priveze fiul de coroana Franței, dar pe 3 aprilie Senatul a anunțat exact această decizie. Regina nu a aflat acest lucru decât pe 7 aprilie, iar când a fost înștiințată, a vrut să se întoarcă la Paris, dar a fost împiedicată de către medicul Jean-Nicolas Corvisart și de Ducesa de Montebello, doamna ei de onoare.
Napoleon a renunțat la tron pe 11 aprilie 1814 și, conform tratatului de la Fontainebleau, a fost exilat pe Insula Elba, dar același act i-a permis Mariei Louise să-și păstreze rangul și să rămână conducătoare a ducatelor de Parma, Piacenza și Guastalla, fiul ei fiind numit moștenitor.
Deși ar fi vrut să i se alăture soțului, tânăra împărăteasă a fost avertizată că Napoleon a înnebunit de durere din cauza morții Joséphinei, astfel că, în aceste circumstanțe, după ce s-a întânit cu tatăl ei la Blois pe 16 aprilie, a acceptat să plece la Viena. S-a instalat la Palatul Schönbrunn, unde primea frecvent vizitele surorilor ei, rareori își vedea tatăl și mama vitregă, iar bunica, Maria Carolina, i-a reproșat că și-a părăsit soțul. Tulburată de atitudinea celor mai apropiați membri ai familiei, de faptul că era văzută ca o soție fără inimă și o mamă indiferentă, a scris pe 9 august 1814 în jurnalul ei: “Sunt într-o poziție nefericită și critică. Sunt momente în care cred că cel mai bun lucru pe care l-aș putea face ar fi să mor.”
În vara anului 1814, împăratul Francisc a trimis-o pe prințesă, însoțită de contele Adam Albert von Neipperg, care era un apropiat al lui Metternich și dușman fățiș al lui Napoleon Bonaparte, în orașul balnear Aix-les-Bains pentru a o împiedica să i se alăture soțului pe Insula Elba. Tânăra, care era total dezorientată și lipsită de orice sprijin, s-a îndrăgostit de Neipperg și curând cei doi au devenit iubiți.
Când Napoleon a scăpat din primul său exil, în martie 1815, și-a restabilit domnia, dar Aliații au declarat din nou război Franței. Prințesa i-a trasmis un mesaj soțului prin secretarul lui privat, Claude François de Méneval: “Sper că vei înțelege mizeria poziției mele… Nu voi fi niciodată de acord cu un divorț, dar această separare a devenit imperativă. Nu va afecta în niciun fel sentimentele de stimă și recunoștință pe care ți le păstrez”.
În iunie 1815, Napoleon a fost învins în bătălia de la Waterloo și a fost exilat pe Insula Sfânta Elena, iar din acest moment până la sfârșitul vieții nu a mai încercat niciodată să o contacteze pe soția sa.
După ce Congresul de la Viena a recunoscut-o ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla, Marie Louise a plecat spre noile domenii în martie 1816, însoțită de Neipperg. Cei doi au avut trei copii, Albertine, Wilhelm Albert și Mathilde și, la câteva luni după ce a primit vestea morții lui Napoleon Bonaparte, s-au căsătorit. Bărbatul a murit din cauza unor probleme cardiace opt ani mai târziu, pe 22 februarie 1829, lăsând-o din nou văduvă pe fragila prințesă.
Primul ei fiu, cunoscut ca “Franz”, a rămas la curtea bunicului matern, a primit titlul de Duce de Reichstadt în 1818, dar a fost marginalizat de naționaliștii austrieci. Franz a început să-și deteste rudele vieneze și pe mama sa și, pe măsură ce creștea și realiza ce poziție ingrată are, a început să-și spună Napoleon al II-lea. Relația cu propria mamă s-a deteriorat atât de mult încât a remarcat odată: “Dacă Josephine ar fi fost mama mea, tatăl meu nu ar fi fost înmormântat pe Sfânta Elena, iar eu nu ar fi trebuit să fiu la Viena. Mama mea este bună, dar slabă. Nu a fost soția pe care tatăl meu o merita.” Tânărul Napoleon al II-lea a murit de tuberculoză la vârsta de 21 de ani, în 1832.
În 1831, la izbucnirea revoltelor în Italia, Marie Louise a părăsit Parma și s-a mutat La Piacenza, apoi tatăl ei a trimis trupe austriece care au zdrobit rebeliunea. Pentru a evita alte tulburări, ducesa a acordat amnistie tuturor disidenților și prințul Metternich i l-a trimis în ajutor pe ofițerul austriac de origine franceză Charles-René de Bombelles. La șase luni după sosirea acestuia, în februarie 1834, ducesa s-a căsătorit morganatic cu el. Mariajul a durat 13 ani, până când arhiducesa, ajunsă la vârsta de 56 de ani, s-a îmbolnăvit de pleurezie, starea ei s-a agravat rapid și a murit în seara de 17 decembrie. Trupul ei a fost transferat la Viena și îngropat în Cripta Capucinilor, lângă cel al primului ei fiu, Napoleon al II-lea.
