Pe 9 iunie 1848 la Islaz, în județul Romanati, a avut loc adunarea populară în cadrul căreia Ion Heliade Rădulescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Nicolae Pleșoianu și preotul Radu Șapcă au prezentat mulțimii proclamația revoluționară redactată din însărcinarea “Comitetului revoluționar”.
Textul documentului, considerat prima Constituție modernă a României, conținea revendicările adresate domnitorului Gheorghe Bibescu:
„Independința administrativă și legislativă a popolului romăn, pe temeiul tractatelor lui Mircea și Vlad V, și neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.
Egalitatea drepturilor politice.
Contribuție generală.
Adunanță generală compusă de reprezentanți ai tutulor stărilor societății.
Domnul responsabil ales pe căte cinci ani și căutat în toate stările societății.
Împuținarea listei civile – ardicarea de orice mijloc de corrumpere.
Responsabilitatea miniștrilor și a tutulor foncționarilor în foncția ce ocupă.
Libertate absolută a tiparului.
Ori ce recompensă să vie dela Patrie prin representanții săi, iar nu dela Domn.
Dreptul fiecăruia județ de a’și alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul Popolului întreg de a’și alege Domnul.
Gvardie națională.
Emancipația mănăstirilor închinate.
Emancipația clăcașilor ce se fac proprietari prin despăgubire.
Desrobirea țiganilor prin despăgubire.
Representant al țărei la Constantinopol dintre Romăni.
Instrucție egală și întreagă pentru tot Românul de amândouă secsele.
Desființarea rangurilor titulare ce nu au foncții.
Desfiițarea, pedepsei degrădătoare cu bătaiea.
Desființarea, atât în faptă, cât și în vorbă, a pedepsei cu moarte.
Așezăminte penitențiare unde să se spele cei criminali de păcatele lor și să easă îmbunătățiți.
Emancipația Izraeliților și drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credință.
Convocare în dată a unei adunanțe generale estraordinare constituante, alese spre a representa toate interesele sau meseriile nației, care va fi datoare a face constituția țărei pe temeiul acestor 21 articole decretate de Popolul român.”
Potrivit planului întocmit anterior, un grup de revoluționari în frunte cu Heliade și maiorul Christian Tell se deplasase la Izlaz, unde, în dimineața zilei de 9/21 iunie, după slujba religioasă susținută de preotul Șapcă și o emoționantă cuvântare a acestuia, s-a citit, în fața mulțimii de săteni și a ostașilor, proclamația. Îndată după aceea, s-a format chiar acolo, pe “Câmpul Regenerării” din Izlaz, un guvern provizoriu alcătuit din Heliade, Tell, Ștefan Golescu, Nicolae Pleșoianu, preotul Șapcă. Revoluționarii l-au înștiințat printr-o adresă pe vodă Bibescu (Gheorghe Bibescu) de cele petrecute si i-au cerut să asculte glasul patriei și “să se pună în fruntea acestei mari fapte, să-și dea, prin urmare, consimțământul și să iscălească noua constituțiune”.
Împreună cu armata și sătenii din Izlaz, revoluționarii au pornit prin Caracal spre Craiova, unde autoritățile, neputându-li-se împotrivi, le-au făcut o primire călduroasă.
Istoricul Constantin C. Giurescu scrie: “În aceeași zi în care aveau loc evenimentele de la Izlaz, la București se produce un atentat împotriva lui Bibescu. Pe când acesta, însoțit de ministrul de interne Villara, se întorcea în trăsură de la Șosea, pe seară, trei tineri, Grigore Peretz, Dumitru Crețulescu și Iancu Paleologu, au tras asupra lui dintr-o birjă, la Capul Podului, câte un foc de pistol, fără a-l răni însă. Unul din gloanțe se opri în epolet. În urma acestui atentat, poliția procedă, în aceeași noapte și în dimineața următoare, la arestări masive. O serie dintre fruntași, printre care C. A. Rosetti și maiorul Voinescu sunt prinși, alții scapă travestindu-se și ascunzându-se.
În dimineața zilei de 11 iunic, domnul se duce la cazărmile armatei spre a primi un nou jurământ de credință. Ofițerii depun acest jurământ, arată că vor apăra țara de dușmani, dar nu vor vărsa sânge de român. Trei ore mai târziu, ei vin apoi in corpore la palat și repetă declamația că nu vor trage în frații lor.
Atitudinea armatei a avut mare însemnătate. În după-amiaza aceleiași zile, bucureștenii, în special negustorimea, meseriașii, în frunte cu tabacii, și tineretul, ațâțați și îndrumați de fruntașii care scăpaseră nearestați, încep să se miște. Pe la orele 4, clopotul Mitropoliei prinde a suna într-o dungă: semn de primejdie și de adunare.
Tânărul iuncăr sau cadet Magheru – avea 20 de ani la acel moment – merge, împreună cu un grup în ulița Lipscanilor și aici, pe o scară, lângă prăvălia lui Danielopol, citește Proclamația. Un alt tânăr, poetul Catina, face același lucru în Piața Sf. Gheorghe.
Mulțimea se strânge numaidecât, apar steaguri, cocarde și eșarfe tricolore, pălăriile se împodobesc cu penaje tricolore. În aclamații și urale, toți se îndreaptă spre palat. Bibescu, văzând că nu are spriiinul armatei, iscălește seara, pe la orele 10, noua constituție – de fapt Proclamația – și acceptă formarea unui guvern provizoriu, a cărui lista este prezentată de revoluționari. Cum însă a doua zi, 12 iunie, consulul țarist, Gh. de Kotzebue, protestează formal împotriva noii orânduiri, care desființa de drept și de fapt Regulamentul Organic, și părăsește Bucureștii, domnul, cuprins de teamă și nevoind să ia asupra-i consecințele mișcării, abdică în după-amiaza zilei de 13 iunie și se retrage, prin Câmpulung, în Transilvania. Anunțând acest fapt în ziua următoare, guvernul provizoriu arată totodată țării și noua sa formație reconstituită, cuprinzând și pe cei de la Izlaz.
În fruntea mișcării se află “Guvernul vremelnicesc”, organ suprem, prezidat de mitropolitul Neofit și numărând ca membri pe Heliade, Ștefan Golescu, Tell, Magheru și, pentru câteva zile numai, un mare negustor bucureștean, Gh. Scurti. Vin apoi, imitând cabinetul revoluționar francez, secretarii guvernului vremelnicesc: C. A. Rosetti, N. Bălcescu, A. G. Golescu si Ion C. Brătianu, adică elementele tinere, cele mai dinamice. În sfîrșit, e “Ministerul vremelnicesc”, alcătuit din Nicolae Golescu, ministru dinlăuntru sau de Interne, Ion Câmpineanu, luptătorul din anii 1838-1842, care fusese închis la Mărgineni și despre care ieșise cântecul în București: “Haideți, frați, la Mărgineanu, să scăpăm pe Câmpineanu”, ministrul dreptății, loan Voinescu, ministrul trebilor dinafară sau de Externe, C. N. Filipescu, ministrul finanții, Gh. Nitescu, obștescul controlor, colonelul I. Odobescu, ministrul de război, Heliade, ministrul instrucției publice, Scarlat Crețulescu, comandantul Guardiei naționale, Constantin Crețulescu, prezidentul Sfatului Orășensc, Mărgărit Moșoiu, șeful poliției.
În aceeași zi, adică la 14/26 iunie, guvernul revoluționar dă și primele decrete: cel dintâi privind înființarea steagului național în trei culori, albastru, galben, roșu, cu deviza “Dreptate, frăție”. Al doilea decret hotărăște desființarea rangurilor civile, adică a titlurilor de boierie, singura deosebire între români de aici înainte fiind aceea a “virtuților și a slujbelor către patrie”. Al treilea decret hotărăște desființarea cenzurii, orice român având dreptul “de a vorbi, a scrie și a tipări slobod asupra tuturor lucrurilor”. Defăimarea vieții private sau îndemnul la nesupunere față de legi și guvern vor fi însă pedepsite de tribunalele competente. Al patrulea decret privește înființarea Guardiei naționale în toată țara; ea va fi organizată de Ministerul de Interne.
În sfârșit, al cincilea decret prevede desființarea “pedepsei degradatoare cu bătaia” și a pedepsei ca moartea, “care de atâția ani nu s-a simțit nevoie a se întrebuința în Țara Românească”.
Peste alte două zile, adică la 16/28 iunie, se decretează eliberarea tuturor arestaților politici din mănăstiri, temnițe și ocne, iar ceva mai târziu (26 iunie/8 iulie), desființarea robici, țiganii devenind astfel oameni liberi.
Toate aceste decrete sunt publicate în “Pruncul român”, organul de presă al revoluționarilor, care, sub conducerea lui C. A. Rosetti și a asociatului său, Winterhalder, apare la București chiar la 12/24 iunie și continuă să iasă, cu regularitate, de trei ori pe săptămână, până la 11/23 septembrie 1848.
Sursa:
Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru literatură, București, 1966