De la Sandy Huși la Alexandru Giugaru

Alexandru Giugaru s-a născut pe 23 iunie 1897 la Huși, într-o familie săracă. Fascinat de teatru, tânărul asista la toate spectacolele ambulante care ajungeau în orașul natal și, la scurt timp după ce a venit la București, în 1912, pentru a urma școala feroviară de meserii, și-a abandonat planurile și a decis să înceapă o carieră artistică. A început să joace în mici trupe de amatori, a plecat apoi în turnee de unul singur, dar șansa i-a surâs în momentul în care, în timp ce juca într-un spectacol de revistă, a fost remarcat de doamna Virginia Tănase, soția celebrului Constantin Tănase. A doua zi tânărul a fost invitat la “Cărăbuș”, unde i s-a propus un angajament, primul său contract serios. Cel dintâi spectacol în care a jucat “La Tănase” a fost “Cioc, cioc, cioc”, alături de Nataliţa Pavelescu. Ţuchi Eremia, Niculescu Buzău și Violeta Ionescu. Tot pe scena lui Constantin Tănase, la Teatrul Eforie şi la grădina Cărăbuş, Giugaru a cântat alături de Joséphine Baker, în timpul primei vizite a artistei în România.

A data apoi examen la Conservator sperând să intre la clasa Luciei Sturdza Bulandra, dar a fost respins, însă a început să joace în compania Bulandra – Manolescu – Maximilian – Storin. Profesoara i-a schimbat numele de scenă din Sandy Huşi în Alexandru Giugaru și tot ea l-a învăţat să fie corect, punctual și disciplinat.

Cele mai cunoscute roluri ale actorului au fost cele din comediile lui Caragiale, interpretările lui din “O noapte furtunosă”, “O scrisoare pierdută”, “Două lozuri”, “Telegrame”, “Mofturi 1900” fiind astăzi îndrăgite de zeci de generații de spectatori. Alexandru Giugaru a jucat mult, atât în teatru, cât și în film, dar și în producții de televiziune sau teatru radiofonic. Marele actor a murit la București pe 15 martie 1986, la vârsta de 89 de ani, și a fost înmormântat pe Aleea Actorilor de la Cimitirul Bellu.

Într-un interviu document publicat în revista “Teatrul” în 1959, Alexandru Giugaru îi mărturisea dramaturgului Valentin Silvestru cât de complicați au fost anii începutului său artistic.

“Dădeam reprezentaţii ìn pauze de film, de două sau de trei ori pe seară. Eu am inaugurat acolo spectacolul-parodie.
— Parodie, după ce?
— Adică așa: când se dădea la Național Othello, jucam şi eu Othello, în versiunea mea. Când se juca Femeia îndărătnică, era şi la “Marconi” un fel de Femeie îndărătnică. Dacă în centru afişul era semnat de Soare Z. Soare, la noi regizorul iscălea Luna Z. Luna.
— N-aţi încercat niciodatâ să intraţi la Teatrul Național?
— Am încercat. Şi pe cînd eram cupletist de sala de cinematograf şi, mai târziu, când eram de-acum angajatul companiei Bulandra. Nu m-au primit nici directorul Prodan, nici directorul Mavrodi. Prodan, în ale cărui piese într-un act, niciodată reuşite, jucasem adeseori, m-a primit în audienţă cu mină surâzătoare şi mi-a făcut cunoscut că mă simpatizează mult în calitatea lui de autor, nu în aceea de director. Deoarece, ca director, “pînă la facerea bugetului…” Şi ne-am despărţit. La Mavrodi, tot aşa. Eram îmbrăcat în veşminte tare ponosite: “Ce vrei?”, m-a întâmpinat. “Aş vrea să mă angajez la dumneavoastră”, am zis. “Aici?”, s-a minunat el. “Dacă se poate…” “N-avem nevoie”. Scurt. Am hotărât atunci, în gândul meu, să nu mai bat niciodatâ la usa Naționalului.
— Când aţi început propriu-zis să jucaţi teatru?
— Cred că prin 1912, când am venit la Bucureşti. Eu sunt de felul meu de prin părţile Huşilor, şi am apărut în Capitală trimis fiind de tata la o şcoală de meserii de pe lângă atelierele comunale. Tata era acar şi visul lui, săracu’, era sa mă vada cândva impiegat de mişcare. Visul meu însă era să mă văd actor. Lânga internatul școlii, la cinematograful “Jupiter”, se producea seară de seară trupa unuia, Iorgu Tomescu, care pentru mine era pe atunci cel mai mare actor al lumii. Fugeam noaptea, pe furiş, din dormitorul comun şi participam la fiecare reprezentație. Mi-am luat într-o zi inima în dinți şi m-am prezentat idolului meu artistic, ca să-i vorbesc despre “vocația” mea. Prima întrevedere s-a soldat eu punerea mea pe fugă, dar nu m-am lăsat şi tot am intrat în trupă.

— Şi care au fost primele roluri?
— Roluri? Nu e prea exact spus “roluri”. Mai bine, “primele sarcini”: măturatul scenei, tragerea cortinei, căratul bagajului actorilor şi altele de aceeaşi natura Tinerii de azi, care intră din Institut în teatru şi primesc roluri de primă mână în film sau pe scenă, chiar de la debut, nici nu-şi pot imagina măcar ce însemna, odinioară, “a intra în teatru…” După o percheziţie făcută de pedagogi în lădiţa mea de elev provincial, în care s-au găsit mustăţi, barbişoane, cutii goale de fard şi hârtii cu cuplete, am fost dat afară din şcoală. Eram liber să devin artist, dar tot atât de liber să mor de foame ca vagabond bucureştean. După câtăva vreme de asemenea cutremurătoare libertate, 1-am înduplecat pe un oarecare, cunoscut ca autor, să-mi dea cu împrumut un cuplet, o pălărie, o lavalieră şi o redingotă. Eram bine pregătit pentru a apărea în faţa publicului şi m-am şi înfăţişat, curajos, într-o speluncă din Calea Griviţei. N-am apucat însă să-mi termin “numărul”. Lăutarii din local, care-şi câştigau şi ei cu chiu cu vai o pâine acolo, au văzut în mine un fel de “concurent” şi am fost expulzat cu huiduieli. Atunci am avut ideea să întreprind un turneu pe cont propriu la sate. Mi-aduc bine aminte de această prima călătorie artistică, mai ales când privesc la autobuzele confortabile cu care echipele noastre se deplaseaza astăzi şi când ştiu cum sunt primite cu flori de autorităţile locale. Şi eu eram întâmpinat de autorităţi. Umblam pe jos din sat în sat, singur, cu toată averea în lădiţa din spinare, şi mă arătam în primul rând şefului postului de jandarmi. Dacă-i smulgeam învoirea să spun o poezie ori un cuplet la o serbare locală, bine. Dacă nu, porneam mai departe, peste deal.

— Când a încetat această “artă pe cont propriu”?
— În 1916, când am fost angajat într-o trupă de revistă, al cărei director, primul meu director, a fost Titi Mihăilescu. În 1917, am intrat într-o companie de operetă condusă de Stănescu Cerna şi Aurei Bobescu, pe care am întâlnit-o în timp ce era în turneu — şi am pornit-o, cum se pornea pe atunci, de-a lungul şi de-a latul ţării. În timpul acesta, bietul tata cerceta fiecare circ şi fiecare bâlci care trecea prin Huşi, întrebându-i pe artisti, pe directori, pe oamenii de serviciu, dacă nu cumva se află la ei, printre cei ce joacă pe sârmă sau înghit săbii, şi unul Giugaru Alexandru, zis Sandy-Huşi…

Am ajuns din nou în Capitala prin 1919, tot fără angajament, tot dornic să fac teatru. Am aflat că se pun bazele operei la teatrul numit “Eforie”. Pe scena teatrului “Cărăbuş”, împreună cu Constantin Tănase şi Aurel Munteanu, mi-au dat un rolişor în opera comică “Fata tamburului major”. În timp ce repetam, s-a ìnchis teatrul. Ne-am mutat cu repetiţiile şi cu “bazele” Operei în altă sală, lângă Banca Naţională.

Am jucat aici în “Fata tamburului major” şi, în calitate de… corist în “Faust”, “Rigoletto”, “Lucia de Lamermoor”, până ce, într-o bună zi, venind la teatru, am găsit lacătul pe uşă. Se închisese fără să ştim, peste noapte.

Cine ar crede astăzi că s-a putut întâmpla ca un teatru să se închidă fără să fie înştiinţaţi actorii, fără să li se plătească drepturile, fără să li se spună încotro să se îndrepte?… Alte vremuri, cu totul alte vremuri…

— Dar vocaţia era mai tare decât mizeriile…
— Da, era mai tare. Am intrat într-o trupă de “artiști de cinematograf”, adică de “programe” la cinema. Nu realizam, după săptămâni de muncă, nici măcar mesele zilnice. Am căutat altă trupă, la cinema “Marconi” se repeta revista “Usucă-te”. M-am angajat acolo. Ne-am uscat, şi la propriu, cu toţii, căci era vara şi jucam în sală, pe o năduşeală cumplită. După mai bine de un an, am trecut la alt cinematograf…
— De ce schimbaţi mereu trupele? Care era raţiunea acelor numeroase “turnee ìn cartier”?
— Nu de bine le schimbam. Din cauza nemulțumirilor. Un patron îți cerea să joci în prea multe reprezentaţii în aceeaşi zi, ceea ce ducea la epuizare fizică. Altul te obliga să-ţi faci numărul ca la alergări, în cea mai mare viteză, ca să câştige încă o reprezentaţie cinematografică în spaţiul unei zile. Altul te şicana la plată, întârzia, scădea “renumeraţia” sub diferite pretexte şi aşa mai departe. Puţini ştiu azi ce însemna să fii “actor la cinematograf” şi în ce condiţii erai angajat. Şi că, de fapt, noţiunea de “salariat” nici nu era folosită în raporturile dintre patroni şi artisti. Pe atunci erai angajat pe o luna sau pe două, maximum trei.
— Şi cum vă plăteau?
— După actor. Dacă patronul avea nevoie de el, îi dădea mai mult; dacă nu, îl plătea uneori aproape în râs.
— Dar condiţiile de lucru, cabinele?
— Ce cabine? Erau nişte odăiţe în spatele ecranului — dacă erau. Cinematograful nu fusese construit pentru actori, ci pentru filme, cu o sală cât mai încăpătoare, ca să intre cât mai multa lume. Unde se îmbrăcau actorii, nu interesa. Te înghesuiai cum puteai. Nu era teatrul de azi, cu cabine luxoase, oglinzi, canapele comode, nu venea nimeni să te machieze. Îți dădeai singur cu nişte cârmâz pe obraz, cum te pricepeai.

— În afară de acest gen de teatru, după câte ştiu, aţi jucat şi teatru dramatic.
— S-a găsit la un moment dat un prieten care mi-a cerut actele ca să mă înscrie la Conservator. I le-am dat. Era prin anul 1922. Trecuse multă vreme şi aproape uitasem. Când, într-o zi, îmi spune pe stradă: “Poimâine te prezinţi la examen. Te-am înscris”. “Cum aşa? Habar n-am de nimic”. “Învaţă şi tu ceva, de exemplu rolul Catindatului din D-ale carnavalului”. M-am prezentat, nu tocmai în apele mele. În comisie erau Lucia Sturdza Bulandra, Ion Livescu, N. Soreanu, Nona Ottescu, Nottara… Eu fusesem propus pentru anul II, nu pentru anul I, fiindcă eram de-acum actor, aveam şi o insignă de la Societatea “Scena”. Încep să spun rolul, mă poticnesc, îmi suflă unul, dar era cam bâlbâit… “Destul — zice Livescu, privindu-mă rece prin monoclu — altceva mai ştii?” “Nu”. “Mulţumesc”. M-am lămurit imediat şi am plecat. Peste doua zile am fost chemat de directoarea companiei Bulandra. “N-ai reuşit la examen — mi-a spus — dar să vii la mine la clasă, în anul II. Să ştii însă că sunt rea”. Aşa o fi fost, dar mie mi-a prins bine. Chiar din timpul cursurilor am şi fost angajat în companie. Printre primele roluri ce mi s-au încredinţat aici a fost şi Zemleanika din “Revizorul”, cu care am făcut şi turneu. În rolul lui Hlestakov juca V. Maximilian. O vreme am jucat revistă în compania lui C. Tănase. Aici primeam mereu scrisori de la Victor Ion Popa, să vin la teatrul unde era el director. M-am hotărât târziu, dar m-am hotărât. Am jucat acolo “Muşcata din fereastră”, “Zile vesele după război” de M. Sadoveanu şi altele. Până în 1945 am lucrat sub îndrumarea lui Victor Ion Popa, cu unele mici întreruperi, printre care un scurt stagiu la Teatrul “Maria Ventura”, unde am interpretat rolul lui Tache din “Tache, Ianke şi Cadâr”. Apoi, m-am angajat la Teatrul “Maria Filotti”. În 1945, Niky Atanasiu m-a chemat să joc în comedia “Băi la Făgădău” de Aurei Baranga. Am jucat cu succes și Aurel Baranga a spus după premieră: “Dumneata trebuie să vii la Național”. “Nu mai vin — i-am zis — am “fost” de două ori şi m-am lecuit”. Dar erau alte vremuri. De data asta, m-a chemat directorul însuşi. Mi-a înmânat un contract şi o piesă. În 1946, am semnat contractul şi am învăţat rolul. Era rolul din “Bădăranii” de Goldoni, pe care-l joc şi azi. Şi contractul, după cum vezi, e în fiinţă şi azi.

— Cum caracterizaţi acea prima epoca din cariera dumneavoastră?
— O epoca de haiducie artistică: multe suferinţe, multe necazuri, foarte puţine încurajări şi multă luptă de unul singur. Statuìl te lăsa în voia sorții. Protipendada te dispreţuia. (…) Eu am cântat şi la berărie, am jucat şi la cinematograf, ori la grădină, am trecut prin teatrul improvizat, prin operetă şi revistă. (…) Reamintesc pentru cine nu ştie ori pentru cine ştie, dar se face a uita: ce făcea înainte un actor de periferie? Stătea la cafenea şi ofta după angajament. Nu-l lua nimeni, nimeni nu era interesat dacă din omul acesta poate să izbucnească o flacără. Dacă se nimerea un patron care să-l angajeze, bine, dacă nu, crăpa de foame. La cafenea, actorul, şomer perpetuu, căpăta pomană de la unul o țigară, de la altul o cafea ori o porţie de mâncare. (…)”

Surse:

Revista “Teatrul”, august 1959 și martie 1978