Iubirile și suferințele lui Stendhal

Stendhal, pe numele său real Henri Beyle, s-a născut la Grenoble, pe 23 ianuarie 1783 și a fost fiul avocatului Chérubin Beyle și al Henriettei Gagnon.

În copilărie, unul dintre profesorii săi i-a spus: „Eşti o necinste pentru familie şi pentru religie”, iar aceste cuvinte l-au urmărit toată viața. Prietenul lui, Colomb, de la care a rămas o amănunţită biografie a scriitorului, mărturisea că Stendhal era atât de vanitos încât, ştiind că are mâini frumoase, îşi lăsa unghiile neobişnuit de lungi, numai şi numai ca să atragă atenţia asupra sa.

Devenit sublocotenent la vârsta de 17 ani, a făcut parte din trupele franceze care au invadat Italia, rămânând în peninsulă câțiva ani, cea mai mare parte a timpului la Milano, iar intrigile amoroase ale societăţii italiene au constituit un ideal de viaţă pe care nu l-a regăsit niciodată în Franţa.

Sedus de personalitatea lui Napoleon, Stendhal s-a aflat pe câmpul de luptă de la Waterloo, în timpul desfăşurării bătăliei, oferind o descriere unică din perspectiva unui martor ocular.

Reintrat în armată, a asistat, în septembrie 1812, la incendierea Moscovei (despre care a spus că a fost cel mai frumos incendiu din lume) şi a luat parte la retragerea catastrofală a trupelor lui Bonaparte, evenimente ce au fost descrise în corespondenţa sa.

În 1814, la căderea lui Napoleon, Henri Beyle a părăsit Franţa pentru a începe o viaţă nouă la Milano, lângă Angela Pietragrua, contesa de care se îndrăgostise în timpul primei experiențe în oraș, în 1800. De data aceasta a stat în Italia pentru o perioadă de şapte ani, epoca cea mai frumoasă şi mai intensă a vieţii sale. Stendhal a profitat de o libertate neîngrădită datorită relaţiilor alese şi saloanelor pe care le frecventa, i se părea că el însuşi este în sfârşit “cineva” și și-a câştigat un loc solid în “societatea lumei bune şi elegante” după care tânjea de multă vreme.

Cea mai mare parte a timpului şi-a petrecut-o la Milano, dar a vizitat și Florenţa, iar în 1815 a ajuns la Verona, Padua şi Veneţia: “A Venize, scria el, tout est brillant: Ies habits des gondoliers, la couleur de la mer, la pureté du ciel que l’œil aperçoit sans cesse réfléchie dans le brillant des eaux”. În iarna 1816 – 1817 a călătorit la Roma şi Neapole și a început să se considere mai mult italian decât francez, fiind decis să îşi închine viaţa şi scrierile numai Italiei.

Înşelat de Angela Pietragrua, scriitorul s-a îndrăgostit de frumoasa şi suava Matilde Viscontini, care trăia separată de soţul ei, generalul Dembrovski, dar iubirea a fost platonică.

Nevoit să revină la Paris în 1821, scriitorul a trăit timp de zece ani cu nostalgia vieții milaneze. Se va întoarce în Italia în iarna 1823 – 1824, dar nu în oraşul lui drag, ci la Genova, apoi la Florenţa, unde s-a recules la mormântul poetului Vittorio Alfieri, pe care îl admira pentru caracterul său. A vizitat muzee, a intrat în societatea scriitorilor la modă şi a participat la cenaclul literar condus de elveţianul Vieusseux, iar la Roma s-a plimbat ore întregi pe Via del Corso, discutând cu chimistul-farmacist Agostino Manni care îi povestea lucruri extraordinare despre istoria cetății.

În 1825, Stendhal a revenit din nou în Italia, a vizitat Ischia, Roma, Florenţa, Verona şi Veneţia, apoi s-a îndreptat spre Milano, dar poliţia austriacă i-a interzis intrarea în oraş. După Revoluția din iulie 1830, când liberalii au venit la putere în Franţa, Louis-Philippe l-a numit pe scriitorul care tocmai publicase romanul “Le Rouge et le Noir” consul, mai întâi la Trieste, unde guvernul austriac i-a refuzat instalarea, apoi la Statele Papale, în Civitavecchia, unde a rămas până aproape de finalul zilelor. Stendhal a plecat din oraş în noiembrie 1841, cu doar patru luni înainte de a înceta din viață.

În manuscrisul “Viața lui Henry Brulard” din 1832 apare, scrisă de mâna lui, lista femeilor pe care le-a iubit, de la stânga la dreapta: Virginie Kubly, Angela Pietragrua, Adèle Rebuffel, Mina de Griesheim, Mélanie Guilbert, Angelina Bereyter, Alexandrine Daru, Angela Pietragrua,Matilde Dembowski, Clémentine Curial, Giulia Rinieri, Madame Azur-Alberthe de Rubempré.

Bolnav de sifilis încă din decembrie 1808, scriitorul era tratat cu iodură de potasiu și “argint viu” (mercur), iar aceste leacuri i-au agravat starea de sănătate, suferind mult în ultimii ani din cauza dificultăților la înghițire, durerilor la testicule, insomniilor, amețelilor, vuietului aproape permanet în urechi și tremurăturilor atât de mari încât abia putea ține furculița sau stiloul în mână.

Stendhal a încetat din viață la Paris, pe 23 martie 1842, la vârsta de 59 de ani și a fost înmormântat în Cimitirul Montmartre.

Printre cele mai cunoscute volume ale sale se află: “Istoria picturii în Italia” (1817), “Roma, Neapole şi Florenţa în 1817” (1817), “Viaţa lui Haydn, Mozart şi Metastasio” (1817), “Despre iubire” (1822), “Viaţa lui Rossini” (1823), “Racine şi Shakespeare” (I, II, 1823, 1825), “Armance” (1827), “Plimbări prin Roma” (1829), “Vanina Vanini” (1829), “Roşu şi negru” (1830), “Vittoria Accoramboni” (1837), “Familia Cenci” (1837), “Memoriile unui jurist” (1838), “Ducesa de Palliano” (1838), “Mănăstirea din Parma” (1839) și cele publicate postum: “Jurnal” (publicat în 1888), “Lamiel” (1889), “Viaţa lui Henry Bruiard” (1890), “Amintiri egotiste” (1893) și “Lucien Leuwen” (1894).

Aproape necunoscut pentru contemporanii săi (din volumul “De l’Amour”, publicat în 1822, s-au vândut numai 17 exemplare în 10 ani, de exemplu), Stendhal este considerat astăzi unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai realismului.