Sonia Cluceru s-a născut în martie 1892, „într-o căsuţă aşezată la poalele pădurii, între două dealuri care încep urcuşul către culmile albăstrii ale munţilor Făgăraş” și a fost fiica lui Pavel şi a Mariei Strâmbu, ţărani din Cuciulata, de lângă Brașov. Elevă a lui Constantin Nottara, Sonia Cluceru a slujit scena Teatrului Naţional timp de 43 de ani, interpretând numeroase roluri din repertoriul clasic şi contemporan, aducând pe scenă un umor sănătos de un autentic caracter popular, o profundă înţelegere a vieţii şi o mare dragoste pentru oameni. Printre cele mai cunoscute piese în care a fost distribuită s-au aflat „Romeo şi Julieta“ de Shakespeare, „Căsătoria“ de Gogol, “Avarul“ şi „Tartuffe“ de Molière, „Trei surori“ de Cehov, „Azilul de noapte“ de Gorki, iar în comediile lui I. L. Caragiale a interpretat-o pe Zoe din „O scrisoare pierdută“, Veta din „O noapte furtunoasă şi pe Eftimiţa din “Conu Leonida faţă cu reacţiunea“. Neuitate au rămas în memoria spectatorilor rolul Anetei Duduleanu din comedia “Gaiţele” de Al. Kirițescu și interpretările din “Escu” și “Titanic Vals”. Sonia Cluceru a debutat în 1912, în “Mater Dolorosa” a lui George Diamandy, jucând un rol de figurație, o baletistă, primul rol de scenă fiind în „Marşul Nupţial”.
Actrița a jucat în doar două filme, “Independența României” (1912) și “Năbădăile Cleopatrei” (regia Ion Șahighian, 1925) și mărturisea că nu-i place cinematograful și că preferă să citească decât să meargă într-o sală de proiecție. Foarte credincioasă, spunea că Dumnezeu a fost protectorul său statornic și cita deseori cuvintele lui Ştefan Brabotescu la înmormântarea lui Aristide Demetriad: „După actori, când au murit, nu mai rămâne nimic… Şi actorii mor de două ori: când îi ia Dumnezeu şi când nu mai pot să joace. Iar moartea asta din urmă e mai grozavă”, completând: „Într-adevăr, nu rămâne nimic după noi. Aristizza Romanescu Belcot, Petre Liciu… Cine mai pomeneşte astăzi de ei? Ingrată e profesiunea noastră… După toţi cei din marea familie a artei rămâne câte ceva durabil: după poeţi rămân volumele lor de versuri, după pictori, peisajele lor, după compozitori, operele lor… După actori, însă, nu rămâne nimic… Viaţă întreagă de zbucium, de risipă de energie nervoasă, de risipă de fantezie şi, după ce s-a lăsat definitiv cortina pe finalul propriei tale vieţi, ce laşi? Nimic! Trăim doar cu generaţia care ne-a văzut jucând…”
Actrița a fost căsătorită cu profesorul Radu Cluceru, un pasionat bibliofil, și el fost actor la Teatrul Național din Cluj și București, iar marele regret al cuplului a fost că nu a avut copii. Un gest făcut în 1942 de soții Cluceru a fost apreciat de lumea artistică românească:
“Ştirea adusă de “Gazeta Transilvaniei” că doamna Sonia Cluceru, societara Teatrului Naţional, împreuna cu soţul ei, dl. Radu Cluceru, au făcut o frumoasă donaţie Asociaţiei Culturale Transilvănene “Astra”, şi anume întreaga colecţie de tablouri a pictorului braşovean Mihai Pop, ne-a îndemnat să facem o vizită popularei comediane a Teatrului Naţional.
— Vă felicit, doamnă, pentru dania ce aţi făcut-o Asociaţiei de cultură ardelenească.
— A fost mai curând gândul bun şi generos al soţului meu, la care, bineînţeles, m-am asociat şi eu. El e “regăţean” cum zic ardelenii, iar eu sunt ardeleancă, şi, de dragul meu, ce am adunat o viaţă întreagă în tablouri şi cărţi, tot Ardealului să rămână, fiindcă moştenitori nu avem…
Cum convorbirea noastră a fost întreruptă de vizita unei doamne — am avut timp să admir impunătoarea bibliotecă şi colecţia de tablouri a soţilor Cluceru, — volume scumpe legate toate în piele, o bucurie să răsfoieşti asemenea cărţi. Din biblioteca aceasta mi-am dat abia seama câte
cărţi a scris până acuma părintele Ioan Agârbiceanu. Nu mai vorbesc de operele complete ale profesorului Iorga care împodobesc aceeaşi bibliotecă. În fine, toată literatura română, opere complete de Vlahuţă, Delavrancea, Macedonski, etc., etc., alături de exemplare selecţionate din literatura universală.
Revenind, d-na Sonia Cluceru îmi spune:
— Mă bucură că-ţi place ce vezi aici. În loc de blănuri scumpe şi bijuterii, am preferat să adun aceste bucurii ale sufletului.
— V-am aplaudat, doamnă, deunăzi “Într-o vară la moşie”.
— Era cât pe-aci să rămân şi fără rolul acesta, deşi autorii piesei m-au găsit pe mine ca cea mai potrivită, directorul de scenă a avut însă rezervele dumisale, că nu pot să prezint o cucoană elegantă, nevastă de moșier…
— Vai, ce presupunere… Tot vechea poveste: să joci numai după tipic?
— Bine zici. De zeci de ani mi se dau aceleași roluri. Aci e marele păcat. La noi in teatru totul se face după același şablon. Te-a surprins directorul de scenă la începutul carierei că joci bine pe soacra, apoi soacre ai sa joci o viaţă întreagă. Dacă un camarad a jucat bine un rol de popă, apoi popă rămâne în tot timpul carierei sale de artist. Tot aşa, colegele care au interpretat bine rolurile de babe sau de servitoare, din servitoare nu mai sunt scoase. Azi, când mai am încă un an ca să trec la pensie împlinind 30 de ani de teatru, voiesc şi eu să joc altceva.
Cunoscându-mi posibilităţile, nu voiesc nici rol de tragedie, nici de dramă profundă, ci o piesă umană, de înduioşare, să apar şi eu într-un rol de femeie blajină, aşa cum îmi e sufletul, să trăiesc viaţa firească pe scenă împletind zâmbetul cu duioşia, să periez cu o lacrimă geana spectatorilor. Când mi-am exprimat această dorinţă celor în drept, un director de scenă a voit să-mi taie şi vorba, şi elanul.
— Când joacă Sonia, lumea trebuie să râdă.
— O să râdă cât timp am să râd şi eu, dar când o să vadă că nu mai râd, ci plâng, o să plângă şi spectatorii. Vreau ca publicul să cunoască şi alte aspecte ale interpretării mele dramatice. Cred că nu numai briliantul are mai multe faţete, ci şi talentul actoricesc, de la comedie umană la dramă umană. Sau poate aşa e destinul omului, când vrea să facă şi el ceva frumos în lume, să fie mereu împiedicat de împrejurări vitrege. Se mai poate să greşesc, aruncând mereu totul în cârca destinului. Nu-mi rămâne de făcut decât, după ce trec la pensie, să mă duc la un teatru particular și să încerc să împlinesc în realitate visul meu de artă, un rol omenesc în care se îmbină zâmbetul cu lacrima.
Crede-mă că actorul se satură de roluri de 3 – 4 cuvinte. E ca și cum ai da unui om în toată puterea să tot sfărâme câte un bob de mei ori profesorului să recitească abecedarul”.
*** Rampa, 12 iulie 1942
Sonia Cluceru a încetat din viaţă după o boală grea în dimineaţa zilei de 10 februarie 1955 și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu. Maria Filotti spunea la dispariția ei:
“Din nou aripa neagră a morţii a trecut deasupra scenei româneşti şi adierea ei rece a stins încă o flacără. O flacără care, în văpaia muncii neostenite, părea izvorâtă din jurul unei permanente tinereţi. Sonia Cluceru, buna şi draga noastră Sonia, îşi are locul cuvenit în istoria teatrului românesc, alături de marii artiști care au cinstit această scenă…
Sonia Cluceru s-a născut in 1892, în inima Ardealului, într-o comună de pe Târnave. Copil al pământului românesc, i-au fost hărăzite darurile cele mai autentice ale firii poporului nostru: umorul sănătos, care ştie să îmbrace un haz chiar şi în cele mai dureroase clipe ale vieţii; simplitatea care ştie să exprime sentimentele cele mai adânci fără emfază, de la suflet la suflet; omenia, care te face să înţelegi durerile şi bucuriile omeneşti şi să te înfrăţeşti cu ele; duioşia, soră bună cu omenia şi cu blândeţea; veselia, — în sfârşit, — cu toate înfăţişările ei: surâsul şăgalnic, hohotul usturător ce biciuie cusururile sau râsul generos al bucuriei de a trăi.
Toate aceste daruri le-a împletit Sonia şi în viaţa ei însăşi, şi în personajele cărora le-a dat viaţă. Era şi ca om, aşa cum era ca artistă, aşa cum era sufletul pe care l-a împrumutat atâtor personaje.
Simplă şi cinstită, înţeleaptă şi sfătoasă, inimă caldă şi prietenă bună, cu ochii veşnic vii şi gluma veşnic trează, cu surâsul pe buze şi cu sufletul deschis. Sonia era un om întreg. O singură măsură nu a cunoscut in viaţă: măsura în muncă.
Talentul Soniei Cluceru a strălucit deopotrivă în repertoriul clasic, ca şi în cel românesc. În roluri clasice ca Frusina din “Avarul”, Doamna Pernelle din “Tartuffe”, în peţitoarea din “Căsătoria” lui Gogol, în Marcelina din “Nunta lui Figaro”, în doica din “Romeo şi Julieta”, în “Azilul de noapte” sau în ultimul ei rol, cel din “Platon Crecet”, Sonia Cluceru a creat personaje de un mare adevăr şi adâncime de viaţă. Ea a avut roluri mari şi în piesele originale “O noapte furtunoasă”, “Conu Leonida”, “Omul cu mârţoaga”, “Titanic Vals”, “Gaiţele” şi “Matei Millo”.
Părăsindu-ne, Sonia Cluceru lasă în sufletul spectatorilor, ca și în inimile colegilor săi, o amintire neștearsă. Darurile talentului ei rămân ca o podoabă în istoria teatrului românesc”.
*** Maria Filotti
Revista Flacăra a publicat un omagiu semnat de regizorul Ion Șahighian:
“Artista poporului Sonia Cluceru s-a slins din viață. S-a stins pe patul unei grele suferințe, având la căpătâiul ei filele ultimului rol care i se încredințase — atât de mult și-a iubit teatrul pe care nu l-a părăsit în întreaga ei viaţă nici o clipă.
De câtăva vreme spectatorii care o îndrăgeau atât de mult nu o mai vedeau pe scenă. Aflaseră de boala ei. Şi ca și noi, actorii, erau trişti, îndureraţi. La Teatrul Naţional, ca şi în celelalte teatre, ne întrebam cu toţii, îngrijoraţi: Ce mai face Sonia noastră?
Şi acum câtăva vreme s-a stins.
O dată cu ea a dispărut încă una din marile figuri ale teatrului nostru. Sonia Cluceru a fost, după părerea mea, cea mai strălucită reprezentantă a specificului românesc în arta actorului. Ea își găseşte un loc de frunte în galeria marilor figuri actoriceşti, alături de marele Iancu Petrescu şi Mița Clucurescu. Sonia Cluceru a adus cu ea în teatru, din stilul el natal ardelenesc, acel imponderabil al poporului care a dat stil şi durabilitate artei sale. Ce armonioasă îmbinare s-a făcut, în conștiința ei, între învăţăturile marilor maeştri ai scenei româneşti și tradiţia artistică pe care secole de-a rândul au făurit-o nenumărate generaţii de strămoşi ţărani!
Cred că în clipele de linişte dintre crizele care o chinuiau, artista Sonia Cluceru, privind în trecut, trecându-şi în revistă întreagă munca, a avut cugetul împăcat şi bucuria unei vieţi împlinite. Zeci de ani, seară de seară, ea a dăruit desfătare şi bucurie, înţelepciune şi înnobilare. Şi spectatorii simţeau că actriţa de pe scenă le transmite lor, celor din sală, tot ce are mai de preţ ca om, ca artist. (…)
Sinceritatea în creație a făcut-o ca, deși având puternica ei originalitate scenică, stilul ei propriu, să aducă în fiecare rol ceva nou. Sonia Cluceru nu a rămas niciodată pe loc. Necontenit și-a îmbogățit mijloacele de expresie scenică. Dar stilul ei a rămas mereu valabil. Stilul Soniei Cluceru i l-a dat adevărul vieţii. Nu o data se întreba asupra calităţii creaţiei ei, pentru că se socotea răspunzătoare faţă de spectator, înţelegea cât de mult aşteaptă acesta de la artist şi nu voia niciodată să-l dezamăgească. (…)
*** Flacăra, februarie 1955
Surse:
Rampa (1933, 1935, 1936, 1942, 1047)
Realitatea ilustrată (1935, 1936, 1937)
