Ion Iancovescu în intimitatea... scenei

Ion lancovescu în intimitate

“Un om tânăr, entuziast şi pe deasupra optimist nevoie mare a pornit într-o bună zi, şi sunt zile multe între ziua aceea şi cea de astăzi, să încerce o teribilă performanţă gazetărească. Şi-a pus în gând că trebuie să reuşească… Şi a plecat curajos, în superbă aventură, după un interview cu Puiu lancovescu. A colindat Bucureștiul în lung și-n lat, a intrat în toate cafenelele de pe Calea Victoriei, a pătruns în culisele tuturor teatrelor, s-a inițiat în prețurile tuturor restaurantelor, a băut șprițuri în toate bodegile de pe strada Câmpineanu, a consumat lapte bătut la „Monte Carlo”, în Cişmigiu, şi a aţipit pe o bancă, în Parcul Carol.

Adică s-a prezentat, punctual şi naiv, la sutele de rendez-vous-uri pe care le fixase cu Puiu Iancovescu, în vederea unuia şi aceluiaşi interview care trebuia să fie intitulat: „Ion lancovescu în intimitate”.

Eroul acesta, — căci, veți conveni și dv. că după atâtea infructuoase peregrinări nu se laudă socotindu-se astfel, — este semnatarul acestor rânduri, adică eu, Jack Berariu, redactor la ziarul „Rampa”, însărcinat să iau un interview lui Puiu lancovescu, și aflat acum, vineri, 15 aprilie, orele 5 după amiaza, pe o canapea, în cafeneaua „Corso”, aşteptându-l pe Puiu lancovescu, care mi-a promis formal că la orele 2 fix va fi la „Corso” în vederea interviewului după care alerg de câteva luni de zile.

— Nu voi întârzia nici cinci secunde!, m-a asigurat lancovescu consultându-şi ceasornicul şi potrivindu-l după ceasornicul meu brăţară.

Trei mii şase sute de secunde după orele 2 fix, sunt tot la „Corso”, pe aceeaşi canapea, tot singur, cu patru schwarțuri băute, cu al cincilea pe masă, şi-l aştept pe Puiu Iancovescu.

În local nu mai sunt decât câţiva clienţi: o doamnă cu subînţelesuri, un domn cu chelie, un ofiţer cu o domnişoară şi o domnişoară cu un căţeluş, iar chelnerii, biruiţi de o molcomă trândăvie burgheză, stau cu mâinile încrucişate…

Mă adresez chelnerului care m-a servit:

— Domnul Iancovescu n-a fost astăzi pe aici?

— Nu, n-a fost! Şi în alte zile vine şi dimineaţa şi după amiază şi seara… Dacă n-a venit trebuie că i s-a întâmplat ceva, sau a dat cuiva rendez-vous aici!

… Şi spunând cuvintele acestea, chelnerul m-a privit, sau mi s-a părut mie că mă priveşte astfel, cu nişte ochi foarte răutăcioşi, iar eu m-am făcut mic de tot de ruşine.

Totuşi, deşi ceasul se apropia de patru, nici gând să plec… Speram încă într-o minune şi, hotărât să mai aştept, am scos bloc-notesul şi styloul… Aveam prilejul să dovedesc că sunt ziarist şi să nu pierd vremea de pomană, ci, până să sosească Iancovescu, să scriu obişnuitul prolog şi epilog portret care escortează interviewurile noastre duminicale.

Şi styloul intră în acţiune…

***

Un portret al lui Ion Iancovescu? Limba românească este prea săracă în cuvinte pentru a putea defini în linii precise caracteristicile acestui genial, formidabil, monumental şi senzaţional Puiu Iancovescu… De cine să vorbesc mai întâi? Despre marele artist Ion Iancovescu, al cărui talent vă este îndeajuns de cunoscut pentru a-l mai completa cu adjectivele mele? Despre extraordinarul şi desăvârşitul director de scenă Ion lancovescu? Despre gospodarul, despre causeurul, despre superstiţiosul sau despre inteligentul Ion lancovescu? Despre care din aceştia să vorbesc mai întâi? Sau să vorbesc în același timp şi despre unul şi despre altul, fiindcă avem de-a face cu lancovescu în intimitate? Superlativele întrebuinţate sunt sigur că nu-l vor strivi întrucât sunt convins că are despre sine o părere pentru care nu s-a găsit încă adjectivul.

lancovescu în intimitate? Unde? La cafeneaua „Corso”! (Şi abia nici aici, căci e patru şi un sfert şi n-a venit încă!)

I-am şi reproşat acest lucru, când, de comun acord, am fixat rendez-vous-ul la care n-am venit decât eu.

— Cum, domnule Iancovescu? Intimitate Ia „Corso”?

— Dar unde? Unde poate fi Iancovescu mai intim decât Ia „Corso”? Aicea trăiesc, acasă dorm… Şi apoi, eu de intimităţile mele burgheze nu vorbesc. Ci numai de intimităţile teatrale, căci ele mă prezintă în toată măreţia şi splendoarea mea. Acasă la mine, unde mă plimb în pielea goală, nu sunt în intimitate… Fiindcă aci e un Iancovescu care pe cât e de obraznie când se gândeşte la alţii, pe atât e de modest când se gândeşte la sine. Şi de acest Iancovescu nici nu vreau şi nici nu face să vorbesc… Nu l-ar recunoaşte nimeni…

Întrucât sunt sigur că dacă Puiu Iancovescu ar fi fost acum în faţa mea ar fi început prin a se manifesta ca distribuitor de sfaturi şi de formule, specialitate în care este neîntrecut.

— Ce cred despre criza teatrală, nu e aşa?

Şi gesticulând violent când vrea să convingă definitiv:

— E inexistentă! E o formulă sub care se ascund directorii de teatre neputincioşi. Vrei poate să ştii dacă sunt şi eu de acord că economiile sunt necesare? Dacă îmi spui că avariţia e un defect, suntem cei mai buni prieteni de pe lume, dar dacă îmi spui că economia este o calitate, o mică răceală intervine în relaţiile noastre… Cred că avariţia este urâtă şi economia este ridicolă. Avariţia este un cancer. Economia este o biată boală de piele.

De câte ori aud vorbindu-se de economii şi de echilibrări de bugete teatrale, mi-aduc aminte de biata coana Marița Bujoreanu, bunică-mea, în dulapul căreia am găsit o cutie de carton păstrată cu sfinţenie şi pe care stătea scris în litere cirilice, — căci nu ştia carte d’aialaltă, — şi pe franţuzeşte: „Petits bouts de ficelle ne peuvent servir a rien”.

A fi econom însemnează a face un lucru pe jumătate… Economia e ca şi cum aş trimite o telegramă de la Paris încoace, o telegramă inutilă, întrebuinţând un stil telegrafic!

Puiu Iancovescu, — în continuarea teoriilor sale, — mărturiseşte că n-are încredere în guvernele care vin şi anunţă economii. Aşteaptă (şi va aştepta mult şi bine!) guvernul care să anunţe creări de venituri, căci asta însemnează a face un lucru pe de-a-ntregul.

— La nenumăratele mele teatre, — în timpuri grele, — nu făceam economii; cream venituri… Cum şi în ce fel e secret, dar vorba e că cream venituri şi niciodată actorii n-au avut o situaţie mai bună decât în glorioasele mele trupe… Fiindcă actorii nu recunosc decât două feluri de autoritate: a omului priceput şi a celui care plăteşte! Şi eu am fost, întotdeauna, stăpân pe cel puţin una din aceste două însuşiri, nu e aşa?

Când îmi mergea prost, actorii mă scuzau şi nu-mi ştirbeau autoritatea, pentru că eu, director, puneam cioc şi dădeam cu cârmâz pe faţă ca şi ei. Mergea bine, actorii erau siguri de largheţea mea boierească, — căci nu trebuie uitat că eu nu sunt născut la Bucureşti, la Iaşi, la Slatina sau la Bacău, ci la Cozia! Şi asta pentru un om inteligent, probează un titlu… Vrei un exemplu? Ţi-l dau! Şi o mie, dacă vrei! Iată, Leny Caler a venit la mine de la 5.000 de lei pe lună, a compuns toaletele şi a fost angajată de mine, Puiu Iancovescu, directorul teatrului Fantasio şi cel mai destoinic om de teatru din România, cu 600 lei pe seară, garantându-i 500 spectacole, 180.000 lei pe an… Şi când asta? Acum şase ani!

Şi Leny a jucat 300 spectacole în cap şi cred că şi astăzi dacă cineva ar întreba-o de timpul petrecut la Fantasio, o să vorbească cu entuziasm nu de directorul ei, ci de camaradul ei…

Cred însă că defectul cel mare în teatrele noastre este că se confundă meseria de actor cu aceea de agricultor!

Actorul român are o meserie de convalescent sau de parazit… Ţăranul lucrează trei luni pe an şi alelalte nouă se odihneşte şi-l lasă pe Dumnezeu să se îngrijească de bunurile lui… Actorul joacă trei luni şi restul plăteşte directorul… Păi asta e treabă?

Singura soluţie salvatoare e soluţia mea, iancovesciană, şi anume: lancovescu, Bulandra-Ventura cu teatrele lor, — fiindcă la anul voi fi şi eu cu teatrul meu! — să nu facă niciun angajament şi toţi actorii sa fie liberi pe piaţă… În felul acesta, după pofta inimii, vor face angajamente în reprezentaţii cu piesa.

Eu, Puiu Iancovescu, la Teatrul Mic, — de unde pleacă o prefacere a teatrului românesc, — nu angajam actori din luna Aprilie, ci mă duceam cu bunul meu amic Scarlat Froda, în luna Septembrie, în Cişmigiu, şi alegeam acolo, din băieţii care cădeau la examenele de corigenţă ale liceului Lazăr, „genii”, — aşa numiţi de mine şi de el, — şi-i angajam pe opinci şi pe o lipie…

Acesta, aşa cum se vede din formulele de mai sus, este teoreticianul Puiu Iancovescu şi am insistat asupra lui, fiindcă e una din cele mai sugestive culori din acest prolog portret pe care-l scriu pentru a prefaţa interviewul pe care o să-l am cu Puiu lancovescu.

Din expozeul economico- teatral de mai sus reiese limpede că, învrăşmăşind avariţia şi dispreţuind economia, lancovescu este un risipitor fără pereche… Ca şi mine, cei mai mulţi dintre dv. veţi spune că largheţa sufletească împinsă la extrem, — adică risipa, — constituie un viciu. Şi încă un viciu periculos, ţinând seama de conjunctura financiară în care ne aflăm. Pentru lancovescu, dimpotrivă, risipa însemnează un foarte inteligent act de strategie socială! Şi explică de ce:

— Risipa e supapa de siguranţă a capitalului. Scurt şi precis… Risipa face ca o avere să nu fie impertinentă, ostentativă… Să lucrez şi aici cu exemple. Max Ausnit are o avere fabuloasă, ostentativă. Dar eu când îi cer 100.000 lei, el îmi dă… El nu consideră asta ca o tapare şi nici eu, la rândul meu, nu consider asta ca o risipă, — în înţelesul vulgar al cuvântului, — ci ca o supapă de siguranţă a capitalului.

Şi ca unul care face apologia risipei, lancovescu este de un optimism uluitor şi iubeşte viaţa cu pasiunea unui amant Argentinian… Şi nu se sfieşte, ori de câte ori i se prezintă prilejul, să-şi mărturisească dragostea lui flămândă, neastâmpărată, pentru această viaţă pe care unii o detestă, iar alţii, mai supăraţi, renunţă la ea… Oriunde s-ar găsi, — în clipe senine şi în clipe mai întunecate, lancovescu, acest lancovescu pe care nu l-aţi bănui capabil de nicio vibraţie sentimentală, închină un imn de admiraţie vieţii…

— Sunt atât de mulţumit de viaţa şi cred atât de mult în ea, încât sper că moartea va face o excepţie cu mine şi nu mă va lua. Am citit o carte minunată: „Centenerul”. E vorba acolo de un om care a împlinit o sută de ani şi-i jubilează la o masă în faţa a trei generaţii… Şi, pregătind această masă, bătrânul e cuprins de frică… Are teama să nu lipsească vreunul din strănepoţi… Şi nu se teme că nu va mai aplica el un astfel de jubileu, ci nepoţii… La un moment dat am vrut să dau piesa asta lui Nottara, s-o joace el. Mi-a fost de ajuns însă să mă gândesc serios, un singur minut, pentru ca să nu mai dau piesa şi aştept să-mi serbez cu ea cei 100 ani pe care o să-i împlinesc…

Şi lancovescu nu râvneşte o viaţă de luxuriant ameţitor, de desfătare intensă şi de bogăţie copleşitoare… Asta, nu… Exigenţele sale de viaţă sunt mult mai modeste… Un tutun bun, o mâncărică bună, o casă bună, o îmbrăcăminte bună, o trăsurică bună, un mobilier bun, un automobil bun, un radio bun, adică, vorba lui, strictul necesar!

Cât priveşte dragostea pe care lancovescu o are pentru viaţă, ea se poate explica şi prin faptul că Puiu n-a fost niciodată bolnav, singura epidemie care se abate şi pe la el, fiind guturaiul… Copil născut la ţară, s-a confundat de mic copil cu infinitul, cu eternitatea… De aceea auzul lui este mai sensibil decât al celor care s-au născut la oraş, — motiv pentru care nu-şi învaţă rolurile şi se bizuie pe sufleur!… Și are o vedere excepţional de puternică!

mDimineata_1930_11-1650580749__pages70-70-1

Şi, în total constrast cu felul lui de a fi in lume, care este de o adorabilă neglijenţă, lancovescu este, acasă la el, un mare gospodar… Îi plac feţe de mese spălate şi călcate, pahare de cristal, farfurii din cel mai fin porţelan, dulapuri cu chei şi cu etichete, într-un cuvânt, Iancovescu despre care nu se ştie nimica este un maniac al ordinii.

Pe stradă însă îl ştiţi: patru-cinci ani cu acelaşi costum de haine, cu o cravată ieftină şi cu nodul strâmb, cu pălăria sucită şi cu pantofii plini de praf… Se întâlneşte cu unul, îi dă rendez-vous şi nu se duce, repetă chestia cu un altul şi aşa mai departe…

S-ar putea crede, aşadar, că Iancovescu a rămas fără cuvânt de onoare, atât de mult ce l-a împărţit pe la cunoscuţi. Dar nu-i adevărat, şi oricât ar părea de neverosimilă, răspunzând ironiei unui prieten, Iancovescu i-a făcut următoarea senzaţională destăinuire:

— Nu mi-am dat niciodată cuvântul de onoare! Şi asta pentru că, nu ştiu de ce, nu mi-a cerut nimeni. Oriunde m-am dus mi s-au cerut acte, chitanţe, certificate sau amaneturi…

Pe tărâmul sentimental, personalitatea lui lancovescu e mai puţin strălucitoare… Nu se poate acomoda el cu subtilităţile acestea parfumate, cu şoşotiri discrete, cu suspine înăbuşite şi cu poze dulci. De aceea el e un aprig propagandist al însurătoarei. Pe care o recomandă deopotrivă bărbaţilor şi femeilor… Actorilor şi actriţelor… Cu o condiţie însă pentru ele.

— Să se mărite, sigur că să se mărite. Dar să aibă talent, cu condiţia asta… Şi încă un “dar”: să n-aibă prea mult talent. Căci dacă ar avea mai mult talent decât mine, aş avea impresia că mă înşeală… Şi n-aş vrea să încerc acest sentiment, fiindcă sunt straşnic de gelos… Asta din cauza simţului de proprietate prea dezvoltat la mine…

Mistuit de viermele geloziei, lancovescu nu este însă răzbunător. Şi spune de ce:

— Sunt român şi fac parte din legiunea decimă rămasă în Oltenia, şi romanii sunt clemenţi în victorie! Numai mongolii sunt vindicativi… Eu i-am iertat pe toţi acei pe care voiam să-i pedepsesc anul trecut, fiindcă mă consider victorios pe deplin! Biruitor!

Duşmani serioşi nu cred să fi izbutit să şi-i facă Iancovescu şi vorba aceea: „de minimis non curat praetor”. Şi prieteni iarăşi nu cred să aibe, fiindcă el nu poate fi prieten decât cu oameni de acelaşi talent şi indulgenţă ca şi dânsul… Şi din ăştia se găsesc puţini, mai ales dată fiind părerea bună pe care lancovescu o are despre dânsul!

Pentru a completa portretul lui lancovescu, voi spune că este superstiţios ca un ţăran. Nu trece niciodată sub o schelă, când întâlneşte o pisică neagră face zece paşi înapoi, îşi încalţă întâi gheata dreaptă, iese din casă cu piciorul drept, întrebuinţează numai parfumurile şi cremele al căror nume e format din 9 litere şi nu şi-a instalat până acum telefon, din cauză că n-a găsit până acum un număr care să cuprindă și cifra „9”…

Pasiuni? Ca pasiuni de toate zilele, lancovescu are creioanele, tocurile și cutiile goale, iar pasiunea lui cea mare sunt călătoriile. E incapabil să mai facă ceva în echinoxul de primăvară. Cum aude un şuierat de locomotivă, începe să-l supere prezenţa lui la Bucureşti şi de aci au ieşit multe stricări de teatre şi de contracte…

Cât priveşte pasiunea pentru vreo camaradă, lancovescu are principii hotărâte, pe care tot spunându-le, Ie-a şi respectat:

— Vai, vai, vai! Dragoste între culise? Pfui! Cred că cel mai inferior actor este acela pe care-l excita şi-şi face un amor din partenera lui!…

De asemenea, lancovescu este un lector pasionat… Citeşte şi cărţi româneşti, dar se ruşinează să-şi mărturisească aceasta slăbiciune…

Şi tot o pasiune este la lancovescu somnul. Pe când era la teatrul Ventura, a scris pe fotografia pe care a dat-o unui camarad următorul aforism:

— Nimic nu e mai frumos ca munca decât lenea!…

lancovescu are nervi de fier și nimic nu-l afectează. Nici chiar o sală goală. Mai de grabă una plină, dar gratuită… Cât priveşte opinia pe care o are asupra părerii publicului despre dânsul, e excelentă:

— Cred că sunt adorat… Cred că sunt un nebun care ştie ce vrea. Şi cred asta de când un proprietar evreu de teatru mi-a spus: „Domnule lancovescu, eu cu d-ta o să trăiesc bine toată viaţa. Când d-ta o să faci pe nebunul, eu o să mă fac ca mă sperii, şi atunci d-ta, satisfăcut, ai să te linişteşti!…

lancovescu nu se supără decât atunci când primeşte scrisori de admiraţie. Fiindcă toate nu cuprind decât prostii şi lancovescu fuge de ele cum fuge dracul de tămâie.

Când se întâmplă şi primeşte o scrisoare mai intelligentă răspunde trimiţând fotografii pe care are însă grija să scrie obrăznicii ca să nu i se mai ceară…

Copiii nu-i prea plac… Şi nici n-are de gând să ne facă surpriza vreunui moştenitor. Şi asta tot din cauza unei filozofii.

— Nu vreau să am un moştenitor, fiindcă oamenii mari se produc, nu se reproduc.

Nu ştiu dacă aţi remarcat şi dv., dar lancovescu, pe scenă, este unul din actorii cei mai eleganţi. Pe drept cuvânt, veţi întreba atunci, de ce umblă atât de răpănos pe stradă. Să vă spun eu: vrea să frapeze! Adică adoră cochetăria!

De altfel, contrar vederilor celorlalţi camarazi ai săi, Iancovescu crede că e bine ca un actor să apară în public, să vie în mijlocul lui…

— Un om inteligent nu poate fi atât de inteligent ca să se izoleze cu inteligenţa sa în vârful munţilor. Să circule cu ea.

lancovescu posedă trei limbi la perfecţie: româna, — ceea ce nu e deloc surprinzător! — italiana (pe care a învăţat-o în Italia, unde a trăit un an, murind de foame) şi franceza. Din limba germană nu cunoaşte decât cinci-şase cuvinte şi patru din ele nu-s publicabile…

Idealul vieţii lui este foarte simplu: să conducă toate teatrele din Bucureşti şi să facă o industrie cinematografică.

Fireşte ca nu voi încheia această introducere fără a reaminti că lancovescu trece drept regele bârfelii şi că el e foarte mândru de acest titlu pe care-l revendică însă, e drept, cu mai puţine merite, şi d. Soare Z. Soare.

De altfel, bârfeala şi reaua credinţă el le consideră drept sufletul discuţiei, şi, al naibei, are dreptate!, iar cafeneaua, piatra de încercare a inteligenţei!…

Iar ca o concluzie a celor spuse până acum, voi recunoaşte că lancovescu este un mare gazetar şi un mare autor dramatic ratat din cauză că vorbeşte prea mult şi nu scrie deloc.

Şi punct. Căci bag de seamă că introducerea este ceva mai mare ca de obiceiu.

Interviewul? La orele şase şi jumătate, când am plecat de la „Corso”, lancovescu nu venise încă. E un tip imposibil și lancovescu ăsta.

Mă rog, cine vrea să-i ia interviewul?

Eu am renunțat!”

*** Jack Berariu, Ion Iancovescu în intimidate, Rampa, aprilie 1932

În ciuda imaginii sale de personaj neserios, marele actor a fondat șapte teatre în București, a jucat în zeci de spectacole, comediile fiind favoritele sale, a lansat zeci de actori și actrițe, a cunoscut scriitori și gazetari și a condus echipe de regizori și scenariști, fiind admirat de multe generații de spectatori. Primul său film, “Culesul viilor”, realizat în 1913, a fost o peliculă publicitară în care a fost distribuit alături de actrița Mitzi Ignatescu. Au urmat “Țigăncușa de la iatac” (1923), “Parada Paramount” (1930), în care a jucat alături de Maurice Chevalier și românca Pola Illery (alias Paula Iliescu din Corabia), “Afacerea Protar” (1956), “Două lozuri” (1957) și Faust XX (1966).

Puiu Iancovescu a încetat din viață în 1966, la vârsta de 77 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

“Unii se nasc defuncţi, încadraţi de la primii lor paşi de activitate publică în Universităţi, în Academii, în rame de portret, în decoraţii. Alţii au, de la început, oricât s-ar risipi, senzaţia nemuririi. Nu e o problemă de valoare, distincţia se întemeiază pe structuri.

Îl vedem în faţa ochilor, aşa cum s-a plimbat prin România dintre cele două războaie: vultur imperial, înalt, cu o figură foarte brună şi foarte mobilă, cu ochi fosforescenţi sub sprâncene de cărbune. Umbla îmbrăcat ca nimeni — dar fără ostentaţie. Atrăgea involuntar atenţia, fiindcă fiecare lucru pe care-l purta căpăta, purtat de el, o factură deosebită. Pe faţă i se plimba un zâmbet de supremă ironie şi de suprem amuzament. Se simţea în permanenţă la teatru şi privea în jurul lui preocupat să nu piardă vreun moment de înţelegere sau de încântare. Inteligenţa lui, însă, avea virtuţi corozive. Satira lui era vie, colorată, de foarte multe ori nedreaptă. Surprindea prin îndrăzneală, prin umor, prin inedit. Ion Iancovescu era dintre cei puţini în stare să rişte pentru un cuvânt de spirit, o situaţie. Nu scutea pe proşti de neplăcerea chemării pe nume. Autoironia îi acorda dreptul de a nu cruţa pe alţii, iar o dezinteresare supremă — scuza de a fugi, agitat, după interese mărunte. Cerşetor ingrat, îşi permitea luxul să servească valorile absolute, ştiind că servituţile vieţii nu-i puteau înlănţui independenţa. N-a avut niciodată nevoie de pâine; a întins firesc mâna acolo unde a văzut cozonac. Regulile moralei curente îi erau străine. Exigent se arăta doar în ale teatrului, şi atunci numai din perspectiva strivitoarei lui personalităţi. Egoist ca mulţi oameni excepţionali, păstra cu îngrijire ceea ce o singură dată trebuia să înflorească.

Ne reamintim o întîmplare pe care ne-a povestit-o Paul Gusty, îl distribuise pe Ion Iancovescu, tânăr elev de Conservator, în „Le danseur inconnu”. Rolul, simplă figuraţie de salon, cerea interpretului să intre pe o uşă, să aprindă o ţigară şi să iasă apoi pe uşa cealălaltă, aceasta, în timp ce sunete de vioară şi accente de veselie aduceau din culise zvonul petrecerii în curs. Dar la premieră Iancovescu nu s-a mulţumit să deschidă cutia de ţigări de pe masă, să se servească, să aprindă… Elegant în fracul care-i mergea de minune, a aruncat o privire circulară și, dându-și seama că nu e văzut, a golit conținutul cutiei într-un cuprinzător buzunar. A plecat apoi de pe scenă tot atât de „distins” pe cât intrase, în aplauzele publicului fermecat. Paul Gusty, care avea umorul feroce, încheia: „A fost cel mai bun rol din cariera lui!”

Actor în primul rînd (şi, numai când îşi dădea efectiv osteneala, interpret), aducea toate rolurile la el. Îşi dădea seama că personajul pe care-l încarna de la naştere era cu mult mai interesant decît fantoşele de bulevard pe care binevoia să le anime. Iar de acest adevăr se convinsese repede toată ţara. Devenise la un moment dat instituţie, ca Opera, ca Teatrul Naţional, ca Filarmonica. Dacă se întâmpla să prefere cineva într-o seară „Aida“, sau „Nora“, sau „Simfonia a V-a“, într-una din serile următoare mergea „la Iancovescu“, fără să se intereseze dacă piesa era de Sacha Guitry, de Verneuil sau de Gherardi, dacă actrița principală era Tanti Cutava-Barozzi sau amanta vreunui bancher la modă…

Ion Iancovescu făcea parte din mitologia spectacolului bucureştean. Adorat, admirat, detestat şi invidiat, era în permanenţă cel mai mare Arlechin al epocii. Duşmanii lui spuneau despre el că era mai interesant la cafenea decît pe scenă, fără să-şi dea seama că-i aduc astfel un extraordinar elogiu. Facultăţile de creaţie ale lui Ion Iancovescu erau, în realitate, îngrădite de text. Erou al commediei del’arte, Ion Iancovescu prefera să improvizeze cu scânteiere fără seamăn pe tema zilei, decât să rostească proza superficială a cine ştie cărui fabricant de succese pariziene. A fost cel mai bun „june prim comic brilliant” care s-a urcat vreodată pe scenele noastre, şi, dacă nu ştia totdeauna rolul, era cu atât mai bine pentru autor, pentru piesă, pentru spectacol, pentru public.

Fiindcă Ion Iancovescu avea personalitate teatrală. Era în măsură să citească un text, să-l înţeleagă, să-l prefere, să-i alcătuiască distribuţia, să-l traducă, să-l pună în scenă, să-l joace. El nu se mulţumea să ridice mâna şi să plece capul acolo unde arăta d. Soare sau d. Sică. Ion Iancovescu avea o viziune de teatru a lui — autori pe care îi gusta, repertoriu la care cu mulţi ani înainte se fixase, parteneri şi elevi la care făcea apel. Desigur, nu toate erau perfect închegate în aceste viziuni de ansamblu. Intra mult hazard, multă improvizaţie, multă fantezie şi destulă eroare în rezultatul practic de pe scenă. Dar acest rezultat izbucnea viu din afirmarea unei puternice personalităţi „fără serie”, din gândirea, din temperamentul şi din vocaţia unui artist în care fenomenul teatral fierbea neprefăcut şi magnific.

Un „loc comun” circula mereu despre Iancovescu. Mediocrii, neputând să-i conteste calitatea, îi refuzau darul realizării. Desigur, spuneau ei, el ar fi fost cel mai bun, dar nu atacă rolurile mari. De ce să nu joace Figaro, de ce să nu joace Tartuffe, de ce nu Cyrano, de ce nu Henric al IV-lea, de ce nu Hamlet?

Dar grija principală a lui Iancovescu a fost să creeze un personaj într-adevăr nemuritor, un personaj cum n-a mai fost altul în toată istoria teatrului românesc — pe Ion Iancovescu. Nu numai o statuie, să fim bine înţeleşi, nu numai un idol la care publicul să alerge zi de zi, piesă de piesă, an de an, să descopere defecte şi calităţi devenite stereotipe, ci o personalitate teatrală vie, multiformă, proteică, evoluând o dată cu arta scenei, deschisă la toate chemările noutăţii şi gata să facă demonstraţia inalterabilei ei calităţi…

A fost un mare profesor de teatru, iar elevii lui sunt azi cei mai buni actori şi cei mai buni regizori de comedie. Cine n-a asistat la o repetiţie condusă de Ion Iancovescu, la o repetiţie fie ea cu un text banal şi arhicunoscut, nu are dreptul să vorbească despre arta regiei. Un temperament extraordinar îl mâna tot timpul, vorbea şi juca fără întrerupere toate scenele, toate rolurile, toate replicile. Avea întreruperi şi observaţii percutante. Toată lumea îl iubea, îl admira, îl asculta — de la maşinişti până la interpreţii principali. Iar spectacolul creştea din viaţa lui, din flacăra lui de artă, ca şi din secretele misterios dezvăluite ale textului.

Mare muncitor, ca Ion Barbu, ca Tudor Vianu, ca Victor Eftimiu, a găsit timp să scrie, să traducă, să pună în scenă şi să joace mai mult decât pedanţii de bibliotecă şi sforarii de anticameră. Puterea lui de creaţie se menţinea în ciuda anilor. Perspectivele pe care i le deschidea cinematograful l-au sedus din prima clipă. A avut impresia că o carieră nouă se deschide înaintea lui, dar, din păcate, a șaptea artă nu avea la noi animatori în măsură să speculeze, pe ecran, masca fizică a lui Ion Iancovescu bătrân.

O întâmplare ne-a făcut să asistăm anul trecut la rularea unui scurt-metraj intitulat „O seară de vis”. Nu interesează tema, dialogul, realizarea… Importantă era prezenţa lui Ion Iancovescu în rolul principal. Se plimba mai mult tăcut prin foaierele Operei de la Cluj, alături de un copil. Asista, pierdut în mulţime, la un spectacol, cobora scările la plecare o dată cu lumea. Nu juca propriu-zis, ci se arăta: modest, şters, tăcut, dar în acelaşi timp straniu, insolit, fascinant. Este neîndoielnic că văzut de vreunul din marii cineaşti ai lumii (mă gândesc la Ingmar Bergman, la Fellini), este neîndoielnic că ar fi ilustrat, cu figura lui, pe Edgar Poe, pe Hoffman, pe Kafka, sau cine ştie ce înspăimîntătoare dramă modernă scrisă pentru el!

Am văzut destule filme, ca toată lumea, şi destui actori de magie personală care să ne înfioare şi care să ne lase amintirea unei vibrante emoţii.

Dar l-am văzut şi pe Ion Iancovescu, în acest rol anodin, din acest film scurt şi inegal.

Iar de atunci am rămas cu regretul că nu s-a găsit cineva care, în ciuda anilor, în ciuda slăbiciunilor lui trupeşti, să-l aducă înaintea publicului, în serviciul artei pentru care se născuse, pentru care trăise, pentru care murea”.

N. Carandino, Revista Ramuri, 1967

“Au trecut peste cincizeci de ani din seara aceea de toamnă… Pe la ora șapte, un tânăr ieșea grăbit din strada Batiștei numărul 16, dintr-o curte năpădită de copaci bătrâni, și-l fluiera cu neastâmpăr pe birjarul din colț. Tânărul se urcă în birjă cu o valiză mică. O oră și jumătate mai târziu, cortina Teatrului Naţional se ridica pentru ca bucureştenii să facă cunoştinţă cu fantezia scânteietoare, cu verva îndrăcită a unui începător: Ion Iancovescu. Tânărul debutant era flancat cu generozitate de colegi mai vârstnici, pe care-i chema Petre Liciu şi Maria Giurgea.

Aşa s-a deschis cariera aceluia pe care spectatorii l-au acoperit cu flori şi ovaţii în neuitata seară de 3 octombrie 1911, când s-a jucat pentru prima oară “Cometa” lui D. Anghel şi Şt. O. Iosif. Iubitorii de teatru l-au adoptat din capul locului ca pe un fiu năzdrăvan al Capitalei şi l-au răsfăţat până dincolo de anii maturităţii cu diminutivul „Puiu”.

Puiu lancovescu — sau, cum îi spuneau unii, „lancu”, prescurtând pe lancovescu, nu îngroşând pe Ion – a fost timp de câteva decenii o „figură”, a teatrelor, a străzii, a redacţiilor şi cafenelei bucureştene. Dacă cineva ar izbuti să culeagă doar săgeţile spiritului său polemic, împrăştiate de dragul şi cu spuma umorului, dar fără drojdia invidiei, în sute de interviuri, ar putea înfăţişa celor ce nu l-au cunoscut o părticică din farmecul original al omului. Aceasta ar fi însă departe de a-l arăta întreg pe lancovescu cel adevărat, pe artistul născut care, dăruit teatrului cu toate fibrele fiinţei lui, străbătea străzile, cafenelele, redacţiile, împins de neastâmpărul cotidian al căutării, lancovescu căuta mereu. Ce? Prea independent ca să-i placă traiul îngrădit de disciplina unei trupe de teatru, el era veşnic în căutarea unei „combinaţii”, a unei posibilităţi de a se aşeza în fruntea unei înjghebări particulare, pe care s-o conducă după priceperea lui. Şi astfel a semănat în Bucureşti efemere insule de succes, de succes uluitor, succes de nimeni contestat. Şi chiar aşa s-a întâmplat, într-o vreme când statul nu se sinchisea prea mult de mişcarea noastră teatrală, şi când se-nțelege că nu se puteau crea teatre fără bani, neastâmpărul lui lancovescu l-a făcut să-şi mute „baraca” din Piaţa Palatului în Sărindar, de la Eforie în dosul Poştei. Febra lui constructivă a izbutit să înfiinţeze, ba chiar să zidească, un impresionant număr de mici teatre particulare, începând cu cel pe care l-a şi botezat Teatrul Mic şi unde — alături de Elvira Popescu şi Al. Mihalescu a înregistrat poate cele mai răsunătoare izbânzi ale carierei sale, în repertoriile care erau pe gustul lui – fie cel francez, fie cel italian -, piese în care replicile se încrucişau în ameţitor joc de florete, lancovescu, cu spontaneitatea şi dezinvoltura lui, s-a simţit totdeauna ca la el acasă. Parcă se juca, nu juca. În privinţa asta, la noi, nu l-a întrecut nimeni. Ba chiar şi în largul lumii i s-ar fi găsit greu pereche.

Iar azi, când ne-a părăsit, dacă-mi arunc puntea gândului peste ani în urmă — peste cei cincizeci şi cinci pomeniţi, am impresia că lancovescu a trecut prin viaţa noastră teatrală cu strălucirea prea grăbită a unei comete. Am impresia că-l revăd, cum l-am văzut de atâtea ori, ducându-se la mereu noul lui teatru într-o birjă în care se urca cu nedespărţita-i valiză: cutia creioanelor de machiaj.

Multe se pot spune în clipa asta pentru cinstirea lui. Eu mă mărginesc să însemn atât: a murit un mare artist, care n-a respirat toată viaţa decât TEATRU”.

*** Sică Alexandrescu despre Ion Iancovescu, Revista Teatrul