Lisette Verea, actrița care a ajuns de la Alhambra la… Hollywood

Lisette Verea s-a născut pe 2 octombrie 1914 (alte surse indică 27 august ca data a nașterii) la București, într-o familie cu șase copii. La vârsta de 13 ani, adolescenta a abandonat școala și s-a angajat ca vânzătoare într-un magazine luxos de pe Calea Victoriei. Rămasă șomeră, a primit propunerea neașteptată de a deveni… actriță la Teatrul Colos, cel care a remarcat-o fiind regizorul N. Kanner, unul dintre animatorii teatrelor de revistă din anii ’30. Tânăra debutantă a primit un rol mic în spectacolul „Nimic nou pe frontul Bucureşti”, realizat de N. Kirițescu, dar, dezamăgită de ofertă, a abandonat teatrul. Se mișca însă într-o lume plină de oportunități și după puțin timp scriitorul Camil Petrescu i-a prezentat-o de frumoasa Lisette Verea regizorului Soare Z. Soare, care a insistat să se înscrie la Conservator. În sfârșit, în toamna anului 1932 a primit oferta de a evolua la Teatrul Majestic, apoi a debutat la Sinaia cu un cuplet scris special pentru ea de N. Kirițescu, “Debutanta”, rol cu care a cucerit publicul românesc. Lisette Verea a devenit în doi ani o divă a revistei bucureștene și a fost acceptată de Constantin Tănase în trupa Teatrului Cărăbuș.

Foarte apreciată pentru vocea și frumusețea ei, noua stea făcea săli pline în spectacolele în care era distribuită (printre ele, “Cărăbușul în splendoare”, “Festivalul Stroe-Vasilache”, ”La noi la Rio”, “Cărăbușul cântă”, “Bucureștiul cântă, Bucureștiul râde”, Marea Ducesă de Alhambra”, “Balul Bucureștilor”, “Lohengrin”, “Dunărea albastră”, “Cărăbuș Expres”, “Afacerea Kubinsky”, iar în 1933 a primit oferta de a juca într-un film. Este vorba despre pelicula de groază “Trenul fantomă”, o versiune românească filmată de regizorul Jean Mihail la Budapesta, în care a apărut alături de Tony Bulandra și Gheorghe Storin.

Artista a oferit în 1934 un interviu ziarului Rampa:

“În vizită la Lisette Verea. Str Ing. Saligny No. 6, Un blockhouse… Un apartament ultramodern și somptuos mobilat la etajul al doilea…

Când am venit, orele 3 după amiaza, Lisette Verea dormea încă… Şi-a făcut apariţia după câteva minute, cu ochii împăienjăniţi de somn şi cu părul la dezordine. Urâtă… (I-am spus-o de altfel !). M-a rugat s-o scuz încă “două minute”, de la 3 la… trei şi jumătate, şi s-a întors în ediție… revăzută Frumoasă…

— Așadar! Dar ascultă-mă, întotdeauna te scoli atât de devreme, la început de după amiază?

— Da, aproape întotdeauna, când n-am musafiri, nici repetiţii. Somnul, cred eu, este un excelent produs… cosmetic. Menține frăgezimea tenului… De aceea dorm foarte mult: între 10 şi 12 ore pe zi… Dar cu ce prilej pe la mine?

— Pentru un… interview…

— Un interview?

— Un interview!

— Cu mine?

— Cu d-ta!

— Cu mine?… Păi, eu nu sunt bună de aşa ceva.

— Cum adică?

— O… părere!

— O părere? A cui?

— A… lumii…

— A lumii?

— A lumii din teatru…

— Şi te supără aşa zisa “părere” a acestei lumi?

— De supărat nu mă supără câtuşi de puţin. Voiam numai să-ţi spun că şi-au găsit unii o ocupaţie, lansând și cartea aceasta de vizită a unei Lisette Verea… proastă… În definitiv, însă, trebuia să se “spună” ceva și despre mine… Că sunt urâtă, nu se putea spune… Că sunt “bătrână”, iarăși nu. Mi-a “găsit” atunci, în ultimă instanță, o… calitate.

— Dar, fii sinceră, părerea d-tale despre d-ta, care este?

— Eu îmi cunosc, dragă domnule, lungul nasului. Nu mă voi sfii, prin urmare, să recunosc că nivelul meu de cultură nu e nici măcar acceptabil. Nu mi-a plăcut să învăț și pace! În orișice caz, probabil că nu sunt atât de… proastă, cum vor să mă recomande unii, din moment ce la vârsta mea am ajuns unde am ajuns, conducându-mă singură în viaţă, de la etatea de 13 ani, când eram o biată funcţionară de magazin…

— Ai “intrat” în viaţă de la vârsta de 13 ani?

— N-aveam nici 13 ani împliniţi când am abandonat şcoala, angajându-mă ca funcţionară, ca ucenică, la drept vorbind, într-un magazin de pe Calea Victoriei.

— Greutăţile vieţii te-au obligat să renunţi la şcoală şi să începi atât de timpuriu lupta pentru existenţă?

— Aş putea minţi, spunându-ți că eram săraci şi că părinţii m-au luat de la şcoală. Mai bine însă să-ţi spun adevăul. Fără a fi bogaţi, părinţii mei ar fi vrut să cheltuiască parale şi să-mi văd de carte. Mie însă îmi plăcea cu totul altceva: libertatea… Râvneam norocul celorlalte fete care stăteau în aceeaşi curte cu noi, vânzătoare de magazine şi funcţionare de birou, care câştigau singure tot ce le trebuia, şi se întorceau seara acasă, conduse cu băieţi şi sărutate la despărţire… Erau, mă rog, domnişoare… Ei bine, şi eu voiam să fiu domnişoară şi să mă conducă băieţiii acasă… Iată ceea ce visam eu atunci… Şi eram atât de obraznică încât am mărturisit mamei, tatei nu îndrăzneam, întreg itinerariul gândurilor mele…

Mama, firește, nici n-a vrut să audă, dar am insistat și am plâns atâta până ce s-a convins, cum spunea ea, că nu mai e nimic de făcut cu mine…

— Desigur că n-aveai nici note prea strălucite!

— Dimpotrivă, aveam note foarte bune. Nu-mi plăcea cartea, însă… îmi plăcea să am note bune. Era o simplă chestiune de orgoliu, pentru care nu aveam însă nici un fel de tragere de inimă… Gândurile mele vagabondau spre alte orizonturi.

Iată-mă, deci, cu ochii după o slujbă… Era vara… Trec pe Calea Victoriei şi în vitrina unui magazin zăresc un anunţ scris cu litere caligrafice: “Se caută vendeuză rutinata”

Vendeuză rutinată… Rutinată… Categoricul anunţului nu m-a intimidat câtuşi de puţin pe mine, obrăznicia în persoană, şi am intrat în magazin să mă angajez ca… vendeuză rutinată.

— Să te întreb ceva: erai nostimă?

— De ce mă întrebi asta?

— Ca să găsesc o explicație plauzibilă pentru formidabila d-tale îndrăzneală…

— Eram foarte drăguţă… Umblam cu breton şi purtam o rochie „dulce”, cu o fundă mare în faţă… Parcă mă văd intrând în magazin şi întrebând tare.

— Cine e patronul?

— Eu!

— Căutaţi o vendeuză rutinată?

— Da!

— Eu sunt aia.

— S-a uitat lung la mine, m-a măsurat cu privirile de sus până jos şi m-a angajat. Plăcusem… Şi şi-a făcut socoteala omul că şi clientului îi place să aibă de-a face cu o vânzătoare simpatică. A doua zi, ca să desăvârşesc impresia pe care o făcusem în ajun, am venit la serviciu într-o rochie de catifea maron fără mâneci. Rochia mea „de Duminică”. Patronul s-a supărat și mi-a spus răstit să nu mai vin în halul ăsta. Să vin în halat alb. Am venit în halat alb… La sfârșitul lunii, leafa 400 lei… Asta nu-mi mai plăcea.

M-am angajat atunci în altă parte, cu 1.000 lei pe lună. Mulțumită cu leafa, mă supăra acum faptul că servesc într-o prăvălie mică și cu clientelă restrânsă. Am plecat şi de aici. După diverse peregrinări, am găsit, în sfârşit, un serviciu care îmi convenea din toate punctele de vedere şi… m-am stabilizat. Am stat acolo aproape trei ani şi aş mai fi stat dacă patronul, om însurat, nu s-ar fi îndrăgostit de mine şi n-ar fi început să-mi facă curte.

— Şi era acesta un motiv să pleci de-acolo?

— Să-ţi spun ce-a fost. Patronul, care luase foc rău, a început, cum se obișnueşte, să-mi facă fel de fel de cadouri… Întâi, tata a crezut că le fur… Şi a venit, speriat, să se intereseze… Când a aflat cum stau lucrurile, a fost şi mai furios

— Hai acasă! Şi m-a luat.

Şomeră…

În timpul acesta, Kanner, care mă cunoştea din magazinul unde fusesem în ultimul timp, mi-a propus să fac teatru. Să joc la Colos, în revista „Nimic nou pe frontul Bucureşti”, de N. Kiriţescu. Eu, gata…

— Te gândiseşi până atunci la cariera artistică?

— Deloc! Visul meu cel mare era să mă mărit… Când colo, iată, în faţa mea, perspective de a face teatru. Îţi poţi închipui că eram în culmea fericirii Când însă a venit ziua repetiţiilor şi m-am văzut cu două rolişoare, — eu, mă rog, care mă cunoştea atâta lume — am fost tare decepţionată. Visurile mele se spulberau… Afară de asta, m-a demoralizat şi atitudinea duşmănoasă a camaradelor, care numai că nu mă sfâşiau cu privirile lor… Deprimată, am trimis rolurile înapoi şi… am renunţat la teatru, spre marea încântare a familei mele, pe care noile mele avânturi începuseră s-o cam indispună… Nu m-am mai gândit la teatru…

Au trecut vreo câteva săptămâni… Într-o zi, la „Lido”, Camil Petrescu, pe care îl cunoscusem înainte cu o săptămână, mi l-a prezentat pe Soare Z. Soare.

Soare, după cum îl ştii, Soare…

Când a aflat de chestia cu „Colosul”, m-a privit crunt în ochi, a trântit o înjurătură şi m-a ameninţat:

— Ascultă, fetiţo, dacă tu nu te apuci imediat de teatru, să ştii că unde te-oi prinde, te bat de te omor! Hai stânga’mprejur şi să nu mai pierzi vremea!

Soare m-a sfătuit să intru imediat la Conservator şi să fac comedie.

Iar la despărţire a adăugat:

— Ascultă, fetiţo, te-am… înjurat degeaba adineauri. Ai făcut bine renunţând la rolişoarele de la Colos. E mai bine să începi în mare!

Nu l-am ascultat pe Soare, fiindcă, după cum ţi-am spus, nu prea aveam încredere în teatru. Puţin timp mai târziu, însă, l-am cunoscut, tot la „Lido” pe un funcţionar superior în Ministerul de Externe care subvenţiona o întreprindere de revistă şi care, şi el, o ţinea morţiş să fac teatru. Teatru! Teatru! Teatru! Refrenul era obsedant… I-am răspuns:

— Vreau să fac teatru!

— Voi vorbi cu Kiriţescu!

N. Kiriţescu pregătea, pentru toamnă, stagiunea de la Majestic. M-am prezentat la el la teatru. Era cam întuneric. M-a poftit să trec lângă fereastră, unde mai stăruiau ultimele cearcăne de lumină ale zilei.

— Va să zică d-ta eşti domnişoara aceea de care tot îmi bate capul dl. X?

— Eu sunt!

— Nu eşti urâtă. Să sperăm că o să se găsească şi puţin talent!

Majesticul… Mizerie. Praf, murdărie, şobolani, întuneric… Repetiţiile nu începuseră încă, dar eu veneam în fiecare zi în mizeria de-acolo şi beam cafele negre la lumina unei lumânări, îmi şi intrase în sânge teatrul.

— Debutul?

— La Sinaia, în revista „Yo-Yo”, care s-a jucat apoi la Majestic, iarna.

N. Kiriţescu îmi scrisese câteva roluri excelente. Primul, „Debutanta”, cu care îmi făceam intrarea pe scenă, eram… chiar eu. Mă regăseam în el, cu desăvârşire. Şi regăsirea asta a însemnat un adevărat tonic în emoţia şi timiditatea care mă stăpâneau atunci.

Lisette Verea cântă şi privirile ei mă întreabă dacă mi-aduc aminte:

Iertaţi-mă că îndrăznesc

În faţa voastră să păşesc…

Dar vreau ca să mă fac artistă

Eu cred că-s bună de revistă…

O pauză… Aceeaşi privire veselă şi întrebătoare. Lisette se ridică apoi şi cântă mai departe cupletul în paşi de dans.

Aşa e totdeauna la-nceput.

E-ntâiul pas cel mai greu de făcut…

Curajul vine-apoi, când trebuie,

Din ce în ce! Din ce în ce! Din ce în ce!

Acesta a fost debutul… Mai departe nu văd ce ţi-aş putea spune din abia cei doi ani de carieră pe care i-am capitalizat până astăzi…

– Câţi ani ai cu totul?

– La 2 octombrie împlinesc 20 ani… Este, poate, o mare imprudenţă din partea mea să-ţi mărturisesc data naşterii, aşa… pe şleau, fără nici o… aproximaţie.

— Vreau să cred că eşti mulţumită de cariera pe care ai îmbrăţişat-o?

— Aş fi o ingrată dacă n-aş fi recunoscătoare destinului pentru norocul pe care mi l-a scos în caile… Mi s-au tras numai lucruri bune din teatru, şi, deşi se spune că nu există fericirea, — ci există numai cuvântul, — momentele pe care le trăiesc acum sunt pentru mine momente de desăvârşită fericire… Nu mai râvnesc nimic…

— Nu mai râvneşti nimic? Asta nu se poate… Trebuie că ai un ideal, că mai dorești ceva…

— Ai puţină dreptate… Idealul meu ar fi să nu mai joc fără întrerupere, ci să am timp, câteva luni pe an, pentru a voiaja.. Şi aş mai avea un ideal…

— Încă unul? Încep să se ivească…

— Un ideal care e al oricărei femei: o casă… De altfel, un ideal în devenire, căci peste puţin timp se va realiza: voi avea o casă… O casă cu trei apartamente. Unul, al meu. Altul, pentru părinţii mei Şi al treilea, să-l închiriez…

— Îţi ajuţi părinţii?

— Foarte mult și cu cel mai mare drag. Aveam casă până acum dacă n-ar fi fost ca să-mi ajut părinții. Îmi place ca mama mea și sora să fie elegante, să aibă de toate… Chiar când nu aveam situația de astăzi, îmi ajutam, pe cât puteam, părinții. Asta e cea mai mare plăcere a mea.

— Părinţii d-tale vin să te vadă jucând?

— Chiar foarte des!

— Câţi copii sunteţi?

— Şase. Trei fete şi trei băeţi.

— N-ai vrea, pentru mai târziu, bineînţeles, să ai şi d-ta un copil?

— Vai, ce necruţător eşti! Şi asta vrei să ştii?! Ei bine, da. Şi da, de când s-a născut frăţiorul meu cel mic care are acum doi ani şi a cărui drăgălăşenie constituie un îndemn pentru mine să poftesc şi eu aşa ceva…

— Eşti cazanieră?

— Ce nu s-a mai pomenit. Ies foarte rar. Nu mă simt bine decât acasă, şi sunt, zău, o foarte bună gospodină…

— Îţi plac vizitele?

— Da, dar numai când invit. Invit, de altfel, atât de des încât atunci când nu invit, o fac special ca să mă odihnesc.

— Şi cine sunt musafirii d-tale obişnuiţi?

— Vizitele se rezumă la familia mea, foarte numeroasă, care, la început, mă ocolea, pe considerentul că profesiunea de actriţă nu e tocmai onorabilă. Mai târziu s-au convins şi ei că dracul nu e atât de negru, după cum se spune. Acuma când văd că m-am „astâmpărat” şi că sunt cazanieră, ceea ce n-am fost deloc înainte, mă felicită şi retractează cu satisfacţie părerile pe care le-au împărtăşit altă dată… Cât priveşte capitolul măritişului, nu ştiu dacă sunt mai onorabile căsniciile de astăzi, — simple afaceri comerciale şi cu scadenţa falsă de veşnicie, — decât o legătură sinceră, pe autentica durată a unui sentiment comun…

— Ai prieteni? Prietene?

— Nu… Şi în nici un caz în teatru. Singura mea prietenă e sora mea, Bela… Cu ea mă sfătuiesc, cu ea ies, cu ea îmi petrec toată ziua, alte prietenii n-am

— Eşti superstiţioasă?

— Deloc… Cred în Dumnezeu. Asta e, dacă vrei, singura mea superstiţie.

— Cheltuieşti mult?

— Nu sunt o risipitoare, dar cheltuiesc foarte mult pe lux: blănuri, toalete, bijuterii. Iată marile mele bucurii…

— Primești scrisori din public?

— Multe! Și telefoane! Mai ales de la cucoane. Una mă înjură zilnic…

— Ce faci cu scrisorile? Le rupi?

— Nu. Le păstrez și le recitesc.

— Răspunzi?

— Asta, nu! Un admirator, de pildă, mi-a scris că e foarte tânăr, adăugând însă că pare mai mare și că se simte nenorocit că nu mă uit niciodată la el.

— ?!

— Mi-a arătat că vine mereu în lojă și că știe tat-su de chestia asta. O altă chestie nostimă mi s-a întâmplat zilele trecute. Nostimă și de-a dreptul neverosimilă. Mă cheamă la telefon Bacăul. O voce feminină.

— Allo, casa d-rei Lisette Verea?

— Da!

— Se poate vorbi cu d-ra Lisette Verea?

— Chiar eu sunt la aparat…

— Aici e… Aici e cineva. Sunt în pat cu bărbatul meu, care e amorezat de d-ta. Îi dau dreptate: eşti fată drăguţă. Uite, vorbeşte şi cu „tânărul” îndrăgostit… Eu nu sunt geloasă…

Şi am vorbit, pe urmă, cu bărbat’su… Ce zici de povestea asta? E extraordinară, nu?

Soneria… Apariţia unei doamne ne întrerupe conversaţia. E profesoara de pian şi de franceză a Lisettei Verea. Şi e ora de lecţie.

— Cine te-a ajutat mai mult în viaţă?

— Să nu te aştepţi la un răspuns abstract, cum ai primit atât de multe… Perseverenţa! Ambiţia! Curajul! Viaţa mea e cariera mea. Şi atunci recunoştinţa e pentru acela căruia îi datorez cariera mea de până acum. Întâi, lui N. Kirițescu…

— Și pe urmă?

— Și pe urmă, tot lui N. Kirițescu. Un mulțumesc frumos și lui C. Tănase cu Cărăbușul dumisale.

*** Jack Berariu, Rampa, 30 iulie 1934

Au urmat alte și alte succese, turnee la Londra, la Albert Hall, și Paris, la Grande Casino, spectacole de neuitat și înregistrări nemuritoare. Printre altele, Lisette Verea a fost cea dintâi interpretă a celebrei piese “Ionel, Ionelule” a lui Claude Romano (George Sbârcea), pe care a cântat-o în duet cu Lulu Nicolau.

Frumoasa artistă s-a mutat în Statele Unite în 1941, numele ei fiind înscris pe lista de pasageri a transatlanticului President Grant Liner, care a sosit la New York pe 3 octombrie 1941. În 1944, a apărut pe Broadway, iar în 1946 a fost distribuită în filmul “O noapte la Casablanca”, o comedie regizată de Archie Mayo și produsă de David L. Loew, al doisprezecelea film în care au apărut în rolurile principale frații Marx, Groucho, Chico și Harpo Marx, rolul româncei (Beatrice Reiner) fiind remarcat de un critic care a scris despre ea: “cea mai nouă fată glamour de la Hollywood”. În 1946, fosta vedetă de la Alhambra și Cărăbuș s-a căsătorit cu mai vârstnicul Erhart Ruegg, un producător bogat de textile. Bărbatul a murit în 1950, iar Lisette s-a recăsătorit patru ani mai târziu, în iunie 1954, cu tenismenul Francis Hunter, o vedetă a tenisului american în anii ’20, devenit un prosper om de afaceri .

Presa de la București a urmărit cu atenție evoluția ei pe scenele americane. Revista Rampa din octombrie 1946 consemna:

“Acum vreo săptămână, am întrebat pe o rudă apropiată a drăgălaşei noastre compatrioate Lisette Verea dacă poşta le-a adus noi ştiri din America.

Răspunsul a fost negativ. Şi omul era alarmat. De aproape treizeci de zile Lizi nu le mai trimisese nici o veste şi pentru ei lucrul acesta era cu totul neobişnuit. Într-adevăr, Lisette Verea şi-a răsfăţat întotdeauna familia.

Două zile după această scurtă convorbire, Bella Verea, sora vedetei, m-a chemat la telefon.

— Fă-ţi timp şi treci după amiaza pe 19 noi. Avem veşti de la Lizi.

Acasă la sora Lisettei Verea era parcă un “jour” de cucoane. Se aflau acolo mai bine de 20 de reprezentante ale sexului slab. Am înţeles din primul moment că Lizi a făcut o surpriză celor de la Bucureşti şi că au şi au năvălit curioşii.

Într-adevăr, aşa era. N-am apucat bine să stăm la o şuetă şi gazda ne şi anunţă grav:

— Urmează un program senzaţional. Ne va vorbi acum din New- York… Lisette Verea!

O clipă, două, de tăcere… Apoi o învârtitură de manivelă la patefon şi iată, auzim vocea Lisettei.

Lisette Verea şi-a cumpărat un aparat de înregistrat discuri („Ricordie“) și a trimis două plăci familiei sale.

— E ea, e ea, se reped să exclame câteva cuconiţe nostime.

— Sst, stt, tăcere vă rog, Lizi vorbeşte:

— Dragii mei, ştiu că o să vă bucuraţi nespus de mult când îmi veţi auzi vocea, de aceea am ținut să vă fac această surpriză, mai ales că în ultimul timp nu am putut să vă scriu. Soțul meu a fost grav bolnav şi a trebuit să stau zile şi nopți întregi să-l îngrijesc. Mulţumesc lui Dumnezeu, s-a făcut bine şi sunt iarăşi fericită și liniştită.

Vocea Lisettei Verea se auzea perfect de bine. În glasul ei se recunoştea însă o vădită emoţie. După introducerea de mai sus, actriţa îşi informa familia şi prietenii de tot ce e nou şi interesant.

Lisette Verea povesteşte cum şi-a petrecut timpul la Hollywood şi ce impresie i-au făcut vedetele filmului american.

— Aseară am luat masa cu Clark Gable și m-am distrat de minune. E un om admirabil, extrem de comunicativ şi de amuzant. Am ieşit foarte des împreună şi vă mărturisesc sincer: m-am îndrăgostit de el. O, staţi, nu vă speriaţi, îl iubesc numai ca pe un prieten bun…

Lisette Verea a rezervat în disc un „capitol” special celebrului star. Ea se ocupă de el în mod insistent şi îşi manifestă regretul că este încă atât de nefericit în urma morţii soţiei sale, Carole Lombard.

— Clark nu se poate consola. A luat hotărârea nici să nu mai filmeze. Aproape că nu-l mai interesează nimic şi nimeni. Mi-a declarat că este ferm decis să se retragă la ţară şi să nu vadă pe nimeni… Sărmanul Clark… Ce drag îmi este mie şi tuturor de aici…

Despre Greta Garbo, în schimb, Lisette Verea vorbeşte cu foarte mare… indiferență. Printre altele anunță că fantastica Garbo a sosit zilele acestea din Suedia şi că publicul a primit-o cu mare răceală. Nu o poate suferi nimeni. Prea e mândă şi prea nesuferită…

Vara aceasta Lisette Verea şi-a petrecut-o la Thaussent Island împreună cu soţul ei. Acolo s-au adunat mai toate vedetele de pe Broadway. La concursul de înot care a a avut loc, Lisette a câştigat premiul I la proba de 20 m. brasse. Cea mai periculoasă adversară a ei a fost în această întrecere Mary Pikford, pe care a întrecut-o cu o lăţime…

— Dar apropo de Mary Pikford, continuă Lisette, ştiţi că semăn cu ea ca două picături de apă şi mulţi ne tachinează spunându-ne că suntem surori.

O mică pauză. Fosta actriţă a „Alhambrei” şi a „Cărăbuşului” râde în hohote.

— E delicioasă servanta mea, ne explică Lisette starea ei de exuberanţă. A intrat în cameră, m-a văzut că vorbesc… de una singură şi a căscat nişte ochi de parcă aş fi fost… nebună.

Parcă ne aflăm la o transmisie radiofonică.

Ascultăm atenţi. Izbucnim apoi şi noi în râs. Discul al doilea se apropia de sfârşit.

Lisette Verea pomeneşte de câteva reuniuni mondene, de plecarea ei din Hollywood, de recenta sosire la New-York, de activitatea ei casnică…

S-a făcut seară şi ne aflam cu toţii încă acasă la sora Lisettei. Nimănui nu-i venea să plece. Parcă ne-am fi despărţit iarăşi de Lisette Verea…”

*** Rampa, 25 octombrie 1946

Lisette Verea s-a retras din lumina reflectoarelor în anii ’50 și a continuat să trăiască în America până la sfârșitul zilelor. Artista a murit pe 27 august 2003, la vârsta de 89 de ani, la New York.

Surse:

Realitatea ilustrată (1933, 1035, 1938)

Rampa (1934, 1937, 1946)

Opinia (1947)

Universul (1946)