Victoria Mierlescu s-a născut pe 18 septembrie 1905 la Giurgiu și a început să studieze la Academia de Artă Dramatică la vârsta de 12 ani. “Fetița avea un talent precoce și, în scurtă vreme, deveni răsfăţata Academiei. O puneam să ne declame “La oglindă” de Coșbuc și alte poezii care căpătau, sub farmecul glasului şi mimicii Victoriei Mierlescu, o interpretare inedită, o savoare de care nu ne mai săturam.
Dispărutul Pascal Armand, Luca Gridu, Al Finţi, Semo, Sergiu Dumitrescu, G. Damian, Sandu Eliad făceam cerc în jurul „puştancăi’’ care, inepuizabilă, neobosită, cu o neîntrecută vervă şi fantezie, cânta, mima, dansa, dând dovada indiscutabilelor ei calităţi de ingenuă”, își amintea F.O. Fosian despre primele încercări artistice ale viitoarei actrițe.
După absolvirea academiei, tânăra a dat admitere la Conservator, devenind la numai 16 ani studenta lui Constantin Nottara. A jucat o vreme la Teatrul Popular, apoi a început să facă figurație și ulterior a fost angajată la Teatrul Național din București. Logodită în 1923 cu gazetarul I. Andreas de la cotidianul Viitorul, actrița s-a căsătorit ulterior cu Ion Băleanu, cuplul având un singur fiu, regizorul Andrei Cătălin Băleanu, născut în 1947.
“Victoria Mierlescu? Un frumos talent. O artistă înzestrată cu o intuiţie teatrală puternică. Un temperament fericit. De ce? Nu-i nemulţumită. Nu se plânge, nu cârteşte, nu protestează, deşi directorii de scenă de la Teatrul Naţional o „menajează” şi pe dânsa prea mult, dându-i numai 2 – 3 roluri pe an, ca să nu facă, se vede, umbră câtorva colege. Temperament fericit, cum am zis.
— M-am resemnat, ne vorbește ea cu gura mică și cu ochii mari. Dacă un an, doi nu joc, eu am răbdare! Îmi zic mereu că n-am avut noroc să fiu ceva mai măricică, mai înaltă, mai frumoasă!
— De ce te diminuezi? Sau colegele mai răsărite cu un stat de palmă au mai mult noroc?
— Li se dau mai multe roluri.
— Nu crezi că din alte motive? Cum se face că în piesa „Acord familiar” mi s-a părut că ești mult mai înaltă și numai în drama „S-a stins candela” te-am văzut mai mărunţică?
— Fiindcă în piesa din urmă, în mediul rural, eram în sandale şi n-am putut recurge la concursul vechilor mele prietene: tocurile înalte.
— Ne-am convins că placi la fel şi în comedie şi în dramă. Şi ştii de ce? Fiindcă nu ai nimic convenţional, nimic silit, ci numai simplitate.
— O fi poate aşa cum spui d-ta. Eu nu-mi controlez niciodată jocul, ci spun vorbele aşa cum îmi vin. Am auzit că sunt actori şi actriţe care ceasuri întregi stau în faţa oglinzii şi repetă pe toate glasurile: „Eu sunt moartea!”. O spun în 20 de feluri, cu alt ton, cu altă subliniere, stau acasă și-și studiază rolul în cele mai mici amănunte. Eu asta n-o fac și nu m-am gândit niciodată cum voi juca rolul cutare.
Joc cum simt. Nu-mi place să fac teatru când sunt pe scenă și mai puțin în viața de toate zilele.
— Țin să spun că în comedia lul Victor Ion Popa mi-a plăcut cum ai redat fetişcana alintată, care iubeşte, trăncăneşte şi se ceartă cu fraţii ei. Prin volubilitatea d-tale firească aveam impresie că circulă ceva viu pe scenă, o veselie uşoară, datorită jocului degajat…
— Am şi fost avansată după „Acordul familiar” de domnul director general Liviu Rebreanu, care nu mă văzuse de mult jucând.
Acum câţiva ani am jucat în piesa domniei sale, „Ion”. Piesele acestea într-un act, cum e „Acordul familiar”, au inconvenientul că se dau numai în matineu, şi numai de câteva ori.
E aproape păcat de atâta muncă, înveţi rolul, ai emoţii, tremuri înainte de premieră ca apoi să joci numai o singură dată.
— În schimb ai avut atâtea roluri mari în cariera d-tale, roluri pe care le-ai jucat seri de-a rândul.
— Ai dreptate. Sunt mulţumită şi cu ce am făcut până acum. Comediile „Muşcata din fereastră” și „Titanic Vals” au avut roluri anume scrise pentru mine. Domnul Tudor Mușatescu mi-a făcut cinstea scriind primul rol de fată pentru mine în piesa „Licurici”.
Am o consolare că am avut o galerie foarte bogată de roluri variate. Nu m-am mărginit la un singur gen de tipuri, cum se obişnuieşte la teatrele particulare. E marele avantaj la Teatrul Naţional că poţi varia pe o gamă întreagă. De la copii sburdalnici la fetele moderne, la subretele lui Molière şi chiar la bătrânele cu perucă, am jucat şi dramă şi comedie.
Numai de vreo 4 ani încoace nu mai joc atât de mult, dar înainte mă găseai aproape în orice distribuţie. Am jucat toţi copiii din piesele de copii. L-am jucat şi pe Spiridon din „Noaptea furtunoasă”, care cred că e cel mai bun rol al meu. Şi pe Silvette din „Romanţioşii” de Edmond Rostand. Deşi rolul acesta a fost încredinţat pe rând la alte trei actriţe, la urmă tot eu am creat rolul, fiindcă s-a recunoscut că ştiu să spun bine versuri. Am jucat şi în „Căpriţa” de Drăgoiescu şi în „Cezar şi Cleopatra” de Shaw, în „Stăpânul casei” de Goldoni, în „Nunta lui Figaro” de Beaumarchais, pe Cherubin, în „Ginerele d-lui Prefect” localizarea d-lui Gusty, în „Generaţia de sacrificiu” de Valjean. L-am jucat pe Aghiuţă în „Făt Frumos” de Horia Furtună, iar în „Rodia de aur” a lui Adrian Maniu l-am întrupat pe Regele Piticilor.
— Ai fost o şcolăriţă cuminte? Ai jucat şi acolo teatru?
— Am fost o elevă sârguitoare. Numai acasă am făcut primele dibuiri în meşteşugul actoricesc. Vorbeam cu mine însumi, scriam piese; numai târziu am devenit nebunatică.
— Şi cine te-a călăuzit în labirintul artei dramatice?
— Am avut trei profesori excelenţi. Pe maestrul maeştrilor, Nottara, care m-a învăţat să spun versul frumos. De la profesorul Ion Manolescu am învăţat eleganţa interpretării, iar de la maestrul Bulfinski, cum se joacă o comedie plină, savuroasă. La Teatrul Naţional am avut ani de zile un alt mare dascăl, pe marele regizor Paul Gusty.
— Sunt unele piese care cad inexplicabil?
— Noi, artiştii, când vedem că o piesă nu are succes şi e scoasă de pe afiş după 4 – 5 spectacole ne facem reproşuri aspre, deşi în cazurile cele mai dese nu e vina noastră că piesa a căzut. Există o singură explicaţie. Şi în privinţa aceasta mi-a rămas ca un cuvânt de Evanghelie porunca lui Gusty: “Până ce nu se ştie dumnezeeşte piesa, nu se anunţă premiera”. Când Gusty spunea: „Nu merge”, se scotea piesa. Se amâna premiera cu încă 2—3 săptămâni. De aci şi explicaţia de ce piesele puse în scenă de Paul Gusty au avut un succes definitiv. Dacă îţi aminteşti de comedia „Muşcată din fereastră”, Paul Gusty a cerut atâtea repetiţii, a fasonat şi a şlefuit în fel şi chip pe fiecare actor în parte şi după ce a pus la punct, a fost cel mai mare succes.
— Spectatorii regretă că şi d-ta ai parte în mod larg de o odihnă artistică silită.
— O să-mi vină şi mie rândul.
— În stagiunea de toamnă eşti distribuită în vreo piesă nouă?
— Cred că am să joc un rol frumos, un rol de japoneză de mult dorit. Dl. Val. Mugur a prezentat o astfel de piesă direcţiei Teatrului Naţional. Ca încheiere îţi pot face o mărturisire: deşi am avut multe decepţii în cariera aceasta, dacă ar fi să mă nasc din nou, tot artistă aş vrea să fiu. N-am putut să iert niciodată pe acele artiste de talent care au renunţat la teatru de dragul unei căsnicii fericite cu milioane. Nu s-au simţit bine în lumea în care au intrat, în colivia de aur. Noi, artiştii, avem meseria cea mai frumoasă şi bunul cel mai preţios: aplauzele publcului.
*** Rampa, 19 iulie 1942
Printre filmele în care a fost distribuită se numără “Muntele ascuns” (1974), “Povestea dragostei” (1977), “Tufă de Veneția” (1977), “E atât de aproape fericirea” (1977), “Prea cald pentru luna mai” (1984), “Domnișoara Aurica” (1986), “Secretul lui Nemesis” (1987), “Fără lumini de poziție” (1989), “Ochii care nu se văd” (1990).
Victoria Mierlescu a încetat din viață pe 14 mai 1992, la vârsta de 86 de ani.
