Figura lui Napoleon al III-lea se înscrie printre cele mai influente ale secolului al XIX-lea, nu doar prin ambiția de a reface prestigiul Franței, ci și prin rolul decisiv pe care l-a jucat în reconfigurarea echilibrului politic al Europei.
Nepot al lui Napoleon Bonaparte și artizan al celui de-Al Doilea Imperiu Francez, a intervenit activ în marile dosare ale vremii – de la unificarea Italiei până la chestiunea orientală – promovând un model de politică externă bazat pe echilibrul de putere. Pentru spațiul românesc, sprijinul său s-a dovedit esențial: în contextul frământărilor generate de Războiul Crimeii, a susținut Unirea Principatelor Române, contribuind astfel la nașterea statului român modern.
Napoleon al III-lea (Charles-Louis) s-a născut pe 20 aprilie 1808 și a fost fiul lui Louis, fratele lui Napoleon Bonaparte, şi al Hortensei de Beauharnais, fiica din prima căsătorie a primei soții a împăratului, Joséphine de Beauharnais.
După abdicarea unchiului său și restaurarea monarhiei în Franța, toți membrii familiei Bonaparte au fost forțați să plece în exil. Cei trei băieți ai familiei au ajuns în Elveția, stabilindu-se cu mama lor la Castelul Arenenberg, apoi în Germania, frecventând gimnaziul în Bavaria. Ulterior viitorul împărat a plecat împreună cu fratele lui cel mare, Napoleon-Louis, în Italia, implicându-se în activitatea revoluţionară. Pe 17 martie 1831, cel din urmă s-a îmbolăvit de rujeolă și a murit la doar 26 de ani.
Tânărul s-a îndreptat apoi spre Franța, dar a fost arestat și trimis ulterior în Anglia. Conform regulilor stabilite de Napoleon Bonaparte, coroana Franței ar fi urmat să treacă la unicul său fiu, Napoleon al II-lea, care trăia la Viena, dar acesta a murit în 1832, la vârsta de 21 de ani. Următorul în linia de succesiune era Joseph (fratele mai mare al lui Napoleon I), urmat de Louis și de fiii lui. Pentru că Joseph nu avea moștenitori de sex masculin, după moartea prematură a fratelui său mai mare, Napoleon al III-lea a devenit oficial moștenitor al tronului.
Hotărât să-și revendice drepturile, s-a întors în Franța în octombrie 1836, într-o primă tentativă de a reinstaura imperiul, a fost însă arestat și trimis în exil în Elveția. Când regele Franței, Ludovic-Filip, i-a cerut extrădarea, autoritățile din Țara Cantoanelor au refuzat. Totuşi, pentru a evita declanşarea unui conflict diplomatic, Charles-Louis a plecat în America Centrală, apoi, între 1838 și 1839, a locuit la Londra.
Revenit în secret în țara natală pentru a încerca să dea o nouă lovitură de stat, în august 1840, viitorul suveran a fost condamnat la închisoare pe viață, dar pe 25 mai 1846 a evadat din fortăreața în care era deținut și s-a refugiat din nou în Anglia, unde a trăit până la Revoluția din februarie 1848, când Ludovic-Filip a fost detronat și Franţa s-a proclamat republica.
În sfârșit, Charles-Louis Bonaparte se putea întoarce acasă și a făcut acest lucru imediat. Pe 20 decembrie 1848, a fost ales președinte al Republicii Franceze, iar prin lovitura de stat din 2 decembrie 1851 a primit titlul de „principe-președinte”. Exact la un an de la lovitura de stat și la 48 de ani de la încoronarea unchiului său, Napoleon al III-lea a devenit împărat al francezilor.
Suveranul s-a căsătorit pe 30 ianuarie 1853 cu contesa spaniolă Eugenie de Montijo, pe care o cunoscuse la un bal la Palatul Elysée cu patru ani în urmă. Frumusețea ei l-a atras, a încercat să o seducă și să și-o facă iubită, însă Eugénie i-a spus ferm să aștepte căsătoria. „Cum să ajung până la tine?” a vrut Napoleon să știe. „Prin capelă” a fost răspunsul tinerei domnișoare.
Într-un discurs ținut pe 22 ianuarie 1853, Napoleon al III-lea și-a anunțat oficial logodna, spunând: „Prefer o femeie pe care o iubesc și o respect unei necunoscute, alianță ale cărei avantaje ar păli în fața sacrificiilor”. Cei doi s-au căsătorit pe 29 ianuarie 1853 printr-o ceremonie civilă la Palatul Tuileries și pe 30 ianuarie printr-o fastuoasă ceremonie religioasă desfășurată la Catedrala Notre-Dame.
Pierderea unei sarcini în toamna acelui an a speriat-o pe împărăteasa Eugenie. După trei ani, pe 16 martie 1856, în urma unui travaliu care a durat două zile și care a pus în pericol viața mamei, împărăteasa a dat naștere singurului ei copil, prințul Napoléon Eugène Louis Jean Joseph Bonaparte.
După modelul regilor Franței și al unchiului său, Napoleon Bonaparte, Napoleon al III-lea și-a mutat reședința oficială la Palatul Tuileries, unde ocupa câteva apartamente în aripa de sud. Dormitorul lui a fost decorat cu un talisman provenit de la Carol cel Mare, simbol al norocului pentru familia Bonaparte. În birou avea un portret al lui Iulius Cezar realizat de Ingres și o hartă mare a Parisului pe care o folosea atunci când făcea planurile pentru reconstrucția orașului împreună cu prefectul departamentului Sena, baronul Georges-Eugène Haussmann.
Împărăteasa Eugenie ocupa o suită de camere chiar deasupra apartamentelor lui, iar acestea erau decorate în stilul lui Ludovic al XVI-lea, cu un salon roz, un salon verde și un salon albastru.
La începutul lunii mai, împăratul și curtea se mutau la Castelul Saint-Cloud pentru a participa la activități în aer liber în superbul parc al domeniului. În iunie și la începutul lui iulie, locuiau la Palatul Fontainebleau pentru a se relaxa făcând plimbări în pădure sau cu barca pe lac. Apoi familia imperială mergea la băi termale, la Plombières sau la Vichy.
Începând din 1856, împăratul și împărăteasa și-au petrecut toamnele la Biarritz, la Vila Eugénie, într-un conac cu vedere la mare. Ziua mergeau pe plajă sau în drumeții, iar seara dansau, cântau și jucau cărți, participau la spectacole de teatru sau petreceau cu invitații lor. În noiembrie, curtea se muta la Castelul Compiègne pentru excursii în pădure, dans și jocuri de societate, iar aici aveau deseori musafiri celebri precum Louis Pasteur, Gustave Flaubert, Eugène Delacroix sau Giuseppe Verdi.
La sfârșitul anului, familia se întorcea la Palatul Tuileries, unde oferea recepții grandioase, cu câte șase sute de invitați. Carnavalul de Revelion era așteptat de toată înalta societate și era un eveniment foarte elaborat, pregătit cu teme diferite în fiecare an, la care invitații trebuiau să poarte costume pe care cheltuiau adesea mici averi.
În timpul celor mai buni ani ai domniei, Napoleon al III-lea a început sau a finalizat restaurarea multor repere istorice importante, fiind susținut în proiectele sale de arhitectul Eugène Viollet-le-Duc. Suveranul a refăcut Catedrala Notre-Dame de Paris, care fusese parțial distrusă și profanată în timpul Revoluției franceze, iar în 1855, a finalizat restaurarea vitraliilor de la Sainte-Chapelle, unul dintre vechile vestigii ale Palatului Regal din Île de la Cité, care se întindea pe locul unde se află acum Palatul Justiției din Paris.
Împăratul a aprobat finanțarea restaurării orașului medieval Carcassonne, a castelului Vincennes și a castelului Pierrefonds și în 1862 a închis pușcăria de la Abația Mont-Saint-Michel unde, în timpul Revoluției Franceze, fuseseră încarcerați mulți prizonieri celebri, astfel încât să poată fi restaurată și deschisă publicului.
Datorită lui, după Războiul din Crimeea și implicarea în unificarea Italiei, Franța a redevenit o mare putere europeană. Cum Rusia fusese înfrântă și fusese nevoită să retrocedeze, în 1856, Moldovei trei județe din sudul Basarabiei, pierzând controlul gurilor Dunării, marile puteri europene s-au întrunit la Conferința de Pace de la Paris căutând o soluție pentru a preîntâmpina posibilele conflicte provocate de Imperiul Țarist.
Napoleon al III-lea a propus crearea unui stat-tampon, format din principatele Moldovei și Valahiei, dar soluția sa a stârnit opoziția Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Otoman, de aceea a fost găsită o variantă de compromis: cele două principate urmau să alcătuiască un fel de uniune, cu legi și cu unele instituții comune, dar conduse fiecare de către un principe și având parlament propriu. Pe 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost proclamant principe al Moldovei, iar 19 zile mai târziu deputații de la București au votat propunerea ca tot el să fie și domn al Țării Românești. Unirea a fost astfel înfăptuită peste voința marilor puteri, iar împăratul Napoleon al III-lea a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a susține actul decis la Iași și București.
După detronarea lui Cuza, în 1866, împăratul Franței a militat pentru menținerea Unirii Principatelor și l-a recomandat drept domnitor pe cel care avea să devină regele Carol I al României. Principala susţinătoare a tânărului Hohenzollern a fost Hortense Cornu, sora de lapte a lui Napoleon al III-lea.
Curând suveranul s-a confruntat cu eșecul expediției militare din Mexic și cu incapacitatea de a evita conflictul cu Prusia, ambele evenimente ducând la eşecul său politic. În urma înfrângerii de la Sedan, pe 1 septembrie 1870, a fost luat prizonier, fiind încarcerat în castelul Wilhelmshöhe din Kassel.
Scrisoarea prin care anunța capitularea armatelor franceze a fost remisă regelui Prusiei de generalul Reille:
Neputând să mor în mijlocul trupelor mele, nu-mi rămâne decât să predau sabia mea în mâinile Majestăţii Voastre. Sunt al Majestăţii Voastre bun frate,
Napoleon
Sedan, 1 septembrie 1870
După eliberarea din detenție, Napoleon al III-lea s-a stabilit la Chislehurst, în Anglia, unde s-a stins pe 9 ianuarie 1873, la vârsta de 64 de ani.
Galerie foto:
