Cunoscut în primul rând ca poet, Vasile Alecsandri a fost, în egală măsură, unul dintre marii diplomați români din secolul al XIX-lea. Participant activ la evenimentele politice de la mijlocul secolului, bardul din Mircești a avut o contribuție esențială la crearea statului român modern, acționând cu tenacitate pentru cauza Unirii și pentru recunoașterea internațională a noilor realități politice.
Implicarea lui a fost vizibilă încă înainte de 1859. Având însărcinarea revoluționarilor din Moldova și Țara Românească, Alecsandri a desfășurat o activitate susținută în străinătate pentru a atrage opinia publică europeană de partea românilor.
Între 1844 și 1847, poetul a militat pentru apropierea tinerilor moldoveni și munteni, încercând să creeze un program comun de acțiune al generației progresiste. În 1848, a participat la revoluția din Moldova, dar după înfrângerea mișcării a fost nevoit să plece în Transilvania, unde a contribuit la redactarea documentului „Principiile noastre pentru reformarea patriei”.
Ulterior, împreună cu fratele său Iancu și cu Costache Negri, a ajuns în Bucovina, unde i-a întâlnit pe Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu. În acest context s-a constituit Comitetul revoluționar moldovean, sub conducerea lui C. Negri, care a menținut legătura cu revoluționarii din cele două Principate, în vederea unei lupte comune pentru Unire.
Pentru a atrage atenția Europei asupra revendicărilor românești, revoluționarii și-au trimis reprezentanții în marile centre politice: Ion Maiorescu la Frankfurt, Ion Ghica la Constantinopol, Al. Golescu-Arăpilă la Budapesta, iar Vasile Alecsandri la Paris.
În capitala Franței, poetul a stabilit contacte cu personalități precum Ledru-Rollin, Jules Michelet, Edgar Quinet și Paul Bataillard și a colaborat cu presa influentă. Deși nu se considera diplomat de profesie, și-a îndeplinit cu eficiență misiunea, aducând servicii majore cauzei Unirii. În primăvara anului 1849, la Brussa, unde se aflau mulți dintre emigranții români, a fost ales în comitetul care urma să îi reprezinte în fața guvernelor europene.
Războiul Crimeii a redeschis perspectiva reorganizării Principatelor, astfel că, în vara anului 1855, Alecsandri a plecat din nou la Paris pentru a susține drepturile românilor și pentru a crea un climat favorabil Unirii. Revenit în țară, a fost unul dintre membrii activi ai Comitetului moldovean pentru Unire, având misiunea de a menține legătura cu unioniștii munteni.
Pe 23 octombrie 1858, a fost numit ministru de Externe (al trebilor străine) în timpul Căimăcăniei de trei. Din această funcție, a avut un schimb dur de note diplomatice cu consulul austriac Gödel-Lannos, care refuza să vizeze pașapoartele românilor. Protestul ferm al lui Alecsandri a devenit un gest simbolic de afirmare a noii identități politice.
O altă intervenție importantă a vizat relațiile cu delegatul turc Alif-bey, care îl sprijinea pe Ștefan Catargiu, adversar al Unirii, unul dintre cei trei caimacami (ceilalți doi erau Anastasie Panu și Vasile Sturdza). Alecsandri a trimis atunci un memoriu vizirului și ambasadelor marilor puteri de la Constantinopol, explicând situația politică din Principate și poziția Căimăcăniei. Cu acel prilej, poetul l-a destituit pe Fotiade, fost capuchehaie al Moldovei, considerat apropiat al turcilor.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, în 1859, a însemnat o nouă etapă diplomatică pentru Vasile Alecsandri. Prioritatea de la București era recunoașterea internațională a actului de la 24 ianuarie, iar poetul a plecat într-o misiune la Paris, Londra și Torino.
Înarmat cu scrisorile domnitorului, mărturie a deplinei încrederi de care se bucura din partea acestuia, Vasile Alecsandri a pornit la drum cu sania din Iași, în ziua de 3/15 februarie 1859, împreună cu vechiul său prieten Ludovic Steege, trimis cu o misiune asemănătoare la Viena și Berlin.
Șapte zile mai târziu, a ajuns în capitala Franței, iar pe 24 februarie a fost primit de contele Alexandre Walevski și de Napoleon al III-lea, obținând instructori francezi pentru armata română, 10.000 de puști cu capsule, două baterii de artilerie și sprijin pentru contractarea unui împrumut extern în valoare de 6.000.000 de franci. Împăratul Napoleon al III-lea l-a asigurat, cu acel prilej, că va interveni personal pentru a putea obține un împrumut de 12.000.000 de franci, menit dezvoltării Principatelor, spunându-i:
„Simt o mare simpatie pentru nația română și pentru Domnul Cuza și văd, cu mulțumire, ca nu m-am înșelat când am judecat cauza Principatelor demnă de sprijinul Franței. Actul patriotic ce ați desăvârșit, decurgând, prin înălțarea unui singur om pe ambele tronuri, a Moldovei și a Valahiei, tactul politic ce ați probat săvârșindu-l, îmi dau încredere că meritați viitorul la care aspirați. Nu-mi rămâne decît a vă felicita și a vă asigura că ajutorul Franței, că simpatiile mele nu vor lipsi pe calea înțeleaptă ce ați apucat”.
La Londra, Alecsandri a avut o misiune mult mai grea, pentru că britanicii aveau rezerve față de slăbirea Imperiului Otoman. Primit de ministrul englez de externe James Malmesbury ca persoană particulară, pentru că Unirea nu fusese încă admisă diplomatic, poetul a reușit să obțină promisiunea recunoașterii dublei alegeri.
La finalul întâlnirii, lordul englez a rostit în picioare următoarele cuvinte: „Domnule Alecsandri, sunt foarte mulțumit de vizita dumneavoastră și de informările ce mi-ați dat asupra evenimentelor din țara dumneavoastră. Englitera e patria libertății și, prin urmare, ea nu are niciun interes de a se împotrivi la dezvoltarea fericirii și a libertății altor nații”. Apoi, ministrul Malmesbury l-a numit pe Cuza „prințul Cuza”, Alecsandri i-a mulțumit, gazda i-a strâns mâna și a adăugat: “De astăzi nu-i voi mai da alt titlu decât prinț”.
Reîntors la Paris, poetul a stabilit noi legături, încercând să câștige cât mai mulți adepți pentru Unire. Cu acest gând i-a făcut o vizită și generalului Pavel Kiseleff, care devenise ambasador al Rusiei în Franța. La o nouă întrevedere cu Napoleon al III-lea și cu ministrul de război al Franței, Jean-Baptiste Philibert Vaillant, diplomatul român a primit noi garanții în privința cadoului pentru români, cele 10.000 de puști cu muniție, precum și trimiterea ofițerilor instructori.
Ajuns la Torino, a fost primit pe 11/23 martie 1859 de contele Camillo Cavour, un adept convins al recunoașterii alegerii lui Cuza, care i-a promis transportul gratuit al armelor donate de Napoleon al III-lea și instalarea la București a unui consul din partea Sardiniei. Poetul i-a făcut o vizită de curtoazie și regelui Victor Emanuel al II-lea, obținând sprijinul politic al acestuia.
Alecsandri a ocupat funcția de ministru de Externe până pe 25 mai 1860. Din inițiativa sa, în acea perioadă s-a deschis Agenția română de la Paris și s-a înființat Biroul central de corespondență și redacție, menit să influențeze opinia publică europeană în favoarea românilor.
În 1861, într-un context internațional complicat, generat de transportul unor arme destinate emigranților maghiari, Alecsandri a fost trimis din nou la Paris și Torino pentru a reface relațiile cu Franța și Piemontul și, prin explicațiile oferite, a reușit să mențină sprijinul pentru cauza românească.
În 1863, înaintea reformelor decisive ale lui Cuza, a plecat încă o dată în capitala Franței pentru a obține sprijin diplomatic, iar discuțiile purtate cu ministrul de Externe Drouyn de Lhuys și cu Napoleon al III-lea au reconfirmat sprijinul Parisului pentru politica reformistă a domnitorului.
După înlăturarea lui Cuza, Vasile Alecsandri s-a retras din viața politică pentru o perioadă îndelungată. A revenit abia în 1885, când a fost numit ministru al României în Franța, confirmându-și încă o dată calitățile diplomatice de prim rang.
Participant la marile momente ale renașterii naționale, poetul își putea privi acum activitatea cu mândrie. Într-o scrisoare adresată lui Mihail Kogălniceanu pe 9 august 1889, mărturisea: „Multe am văzut, multe am simțit, multe am îndeplinit, și când cătam în urmă ne vedeam cu mândrie rezultatele obținute în timp de o jumătate de secol…”
